Malpraxis medical – diagnosticarea eronata

Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical
Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical

Primul pas in managementului unei boli  – asa cum sunt invatati toti studentii la medicina din primul an de facultate – il reprezinta stabilirea unui diagnostic privind afectiunea de care sufera pacientul.

Acordarea unei asistente medicale presupune, in primul rand, diagnosticarea pacientului – adica cunoasterea naturii bolii, evolutia sa, starea generala a sanatatii pacientului precum si orice situatie de fapt ce poate avea o semnificatie pentru medic. Aceasta etapa este una foarte importanta deoarece in functie de rezultatul acestor constatari se va stabili terapia ce urmeaza a fi aplicata.

Un diagnostic gresit poate duce la ineficienta tratamentului sau – mai rau – la o agravare a situatiei pacientului. Identificarea clara a celor 2 etape – diagnosticarea si tratamentul – este foarte importanta deoarece aplicarea unui tratament in baza unui diagnostic anterior eronat (dar pus de un medic diferent de cel care trateaza) poate inlatura raspunderea civila si disciplinara a celui de-al doilea medic. Un caz ce il gestionez in prezent se bazeaza exact pe aceasta distinctie – un medic a diagnosticat un pacient in mod eronat cu ceva timp in urma iar toti medicii ulteriori ce au aplicat tratamentele s-au bazat pe prestatia medicala a primului ceea ce a determinat ca in prezent situatia pacientului sa fie cu mult inrautatita decit era la etapa stabilirii diagnosticului.

Stabilirea diagnosticului nu este chiar o stiinta exacta; desi literatura de specialitate cuprinde indrumari ce prezinta amanuntit toate simptomele unei afectiuni, totusi exista cazuri in care anumite simptome inca nemanifeste la data controlului pot diferentia net o boala de alta.

 Interogatoriul pacientului este unul dintre motivele pentru care nu orice diagnostic gresit este si caz de malpraxis; este esential ca medicul sa fie informat despre patologia anterioara si prezenta a pacientului sau, despre antecedentele medicale ale acestuia, despre eventuale incidente medicale anterior suferite. De exemplu, au existat cazuri in care, la intrebarile cadrului medical, pacientul a oferit raspunsuri false. In masura in care bolnavul nu prezinta niciun semn clinic, niciun simptom,  care sa arate ca raspunsurile primite nu sunt corecte, medicul va stabili diagnosticul bazat DOAR pe raspunsul pacientului . Un eventual diagnostic eronat, intr-o astfel de situatie, nu atrage raspunderea civila a medicului si din aceasta cauza este indicat ca pacientul sa fie cit mai deschis si comunicativ cu medicul sau.

Dar, daca medicul identifica simptome sau semne clinice ale bolii atunci va fi raspunzator de stabilirea unui diagnostic eronat in cazul in care stabilirea acestuia s-a facut cu ignorarea acestora si bazat doar pe declaratiile pacientului.  Exista neglijenta atunci cind medicul – desi sesizeaza simptome sau semne clinice – evita sa sa examineze constiincios, minutios si complet pacientul. Neefectuarea unui examen necesar va angaja raspunderea medicului in ipoteza in care, din aceasta cauza, ii va fi creat un prejudiciu pacientului sau.

Exista insa si un revers al aceleiasi medalii: excesul de examene la care este supus pacientul ii poate dauna si aici avem ca si exemplu excesul de raze X, in special in cazul copiilor sau batrinilor.

In cazul in care medicul sesizeaza aspecte ce nu sunt de specialitatea sa sau cazuri deosebite si nu este sigur pe diagnosticul ce il poate pune ii este recomandat sa recurga si la parerea unor colegi ai sai sau a unora din alte specialitati, in caz contrar, neglijent de a apela si la opinia altor confrati, stabilirea unui diagnostic gresit, fiindu-i imputabila.

Chiar si in cazul in care medicul dispune efectuarea tuturor analizelor prevazute de protocoalele medicale existente si in conformitate cu pregatirea sa profesionala exista situatii in care diagnosticul eronat survine in urma unei interpretari eronate a rezultatelor obtinute, din neatentie ori ignoranta.

Examenele radiologice, cele care implica tehnica rezonantei magnetico-nucleare, tomografiile computerizate, electrocardiogramele, electroencefalogramele etc. sunt procedee care, desi reduc considerabil marja de eroare, nu inlatura posibilitatea aparitiei acesteia. Exista posibilitatea ca pacientul sa nu sufere nici un prejudiciu material raminind insa in discutie existenta (si dovedirea, evident) a unui prejudiciu moral mai ales ca in cazul bolilor grave (diagnoticare eronata cu SIDA sau cu asa zise boli „rusinoase” gen sifilis, gonoree, etc) ulterior infirmate de o a doua si o a treia opinie medicala

Un diagnostic eronat poate fi rezultanta a doi factori care actioneaza separat ori conjugat. Si anume eroarea stiintifica ( care poate fi eroare stiintifica scuzabila si cea care atrage raspunderea medicului) si neglijenta personalului medical.

Eroarea stiintifica ce se datoreaza neglijentei medicului este acea situatie in care acesta nu a depus toata diligenta in a interpreta corect datele pe care le-a avut inaintea sa si – spre deosebire de profesionistul care, comitand o eroare stiintifica scuzabila, a actionat precum un specialist aflat in aceleasi circumstante – nu a evitat confuzia. Medicul are o libertate absoluta de a judeca situatia prezentata si de a prescrie remediul util. Fiind neglijent ori ignorand complet regulile stiintei medicale, precum si pe acelea ale prudentei elementare, va fi tinut sa repare prejudiciile astfel create.

Un caz real in sensul exemplificarii este cel al unui  ginecolog dintr-o clinica privata nu a diagnosticat malformatia fatului aflat in uter spina bifida, malformatie care este vizibila incepand cu saptamana a 18-a de sarcina. Astfel, in urma unei ecografii executate in saptamana a 35-a, medicul consemnat in raportul medical ca „ se inregistreaza miscari active ale membrelor fatului” cu toate ca tratatele medicale spun in mod clar si fara echivoc ca la acel stadiu fatul deja este paraplegic (paralizat).

 Eroare in diagnosticare ce este imputabila medicului  exista in cazul in care un  chirurg a efectuat o interventie chirurgicala diagnosticata anterior cu fibrom uterin. In timpul operatiei s-a dovedit insa ca femeia era, de fapt, insarcinata in luna a patra; medicul confundind sarcina cu un fibrom uterin. Culpa sa a fost retinuta avand in vedere faptul ca, la stabilirea diagnosticului, nu a utilizat examenul radiologic, in urma caruia ar fi putut stabili cu exactitate diagnosticul.

 

Surse:

MANGU, FLORIN ION – Malpraxisul medical : raspunderea civila medicala

NASUI, GABRIEL – Malpraxisul medical

R. OZUN, E. POENARU – Medic, societate, raspundere.  Responsabilitatea profesionala si sociala a medicului

 

–         Va urma –

 

Obtinerea de despagubiri in cazurile de malpraxis –tranzactie sau proces?

Obtinerea de despagubiri in cazurile de malpraxis –tranzactie sau proces?

Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical
Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical

Cei mai multi avocati din domeniul malpraxisului medical s-au lovit de aceasta dilema in cursul profesiei lor; este imposibil sa nu fi existat la un moment dat INTREBAREA: Tranzactie sau proces? Ar fi mai bine sa inchei o intelegere si sa obtii mai putin decit crezi ca merita clientul tau sau sa risti totul in cadrul unui proces? Marea majoritate a avocatilor prefera sa aleaga prima varianta – si aici le dau dreptate.Este adevarat ca deciziile instantelor nu sunt asa de arbitare cum se prezinta la stirile TV dar la fel de adevarat este ca nici nu poti prezice in mod rezonabil valoarea daunelor ce le poti obtine in cadrul unui litgiu. Uneori poti cere instantei daune in valoare de 100.000 euro si obtii doar 20.000 euro. Este o chestie de optiune dar nu este deloc placut, asa-i?

Tranzactia – „vrabia din mina….”

Problema acceptarii de catre client a unei tranzactii este simpla – obtine mai putini bani decit ar ar putea obtine in urma unui litigiu. Din punctul de vedere al medicului/unitatii medicale/ asiguratorului acest lucru este foarte binevenit. De ce ar accepta o intelegere pentru mai multi bani decit ar fi obligat de catre instanta?

Avantajele unei tranzactii sunt numeroare:

  • Clientul isi obtine banii mult mai rapid decit daca ar astepta solutionarea definitiva a litigiului;
  • Avocatul isi obtine onorariul de succes mult mai rapid;
  • Clientul nu suporta stressul unui litigiu;
  • Partea adversa nu are cai de atac a tranzactiei;

Beneficiile unei tranzactii includ si garantia platilor precum si inlaturarea stresului ocazionat de litigiu. Desigur, acestea depind de ceea ce intelege fiecare prin tranzactie rezonabila avind in vedere suma obtinuta ca si daune precum si sansele ce le ai pentru a cistiga un eventual proces.

 Litigiul —„cioara de pe gard…”

Multi avocati care semneaza o tranzactie incearca ulterior o remuscare cu privire la faptul ca nu si-au incercat norocul in instanta. Desigur, aceasta viziune o au dupa ce isi incaseaza onorariul de succes. Se uita foarte repede stresul ce il aduce incertitudinea obtinerii unei decizii favorabile, stress ce le va controla viata profesionala in perioada litigiului. Brusc, sunt umpluti de optimism cu privire la sansele de a fi cistigat acel proces. Riscul de a fi obtinut putin sau chiar nimic este ignorat in totalitate.

Din punctul de vedere al unui optimist, cistigarea unui asemenea proces aduce o stare euforica greu de egalat. Te simti razbunat, eliberat si ai senzatia ca poti cistiga orice litigiu in domeniu. „Sutul in fund” dat unui asigurator zgircit sau spitalului care nu te-a bagat in seama luni de-a rindul pentru a incheia o tranzactie este suficient sa te faca sa te simti bine. Si asta ma aduce la ultimul punct al problemei – procesul nu trebuie evitat cu orice cost, dimpotriva, poate si trebuie initiat cind partea adversa este irationala.

Cind este mai bine sa mergi in instanta in loc sa semnezi tranzactia?

Am intilnit cazuri care pur si simplu nu se pot incheia tranzactii (si nu, nici medierea nu ar fi rezolvat nimic; de altfel ce poate face un mediator cind 2-3 avocati nu reusesc sa ajunga la o intelegere dupa 2 luni de negociere?). Multe dintre aceste cazuri fara speranta au in comun 2 elemente.

Primul element in discutie este raspunderea medicului. Daca acesta (sau unitatea medicala, dupa caz) aduce in discutii argumente privind nevinovatia sa (civil vorbind) atunci sunt sanse minime sa se ajunga la o tranzactie si nu se va plati nimic.

Al doilea element este legatura de cauzalitate dintre eroarea medicala si prejudiciul suferit. Oare conduita medicului (unitatii medicale), chiar daca a fost eroare medicala, a cauzat in mod direct prejudiciului reclamat? Aceasta intrebare apare in cazurile in care pacientul – victima a suferit de boli pre-existente care au provocat sau favorizat aparitia prejudiciului sau acesta este rezultatul uni concurs de imprejurari (cum este cazul accidentelor multiple).

Daca partea reclamata are o sansa sa nu achite nimic in urma unui proces, fiind exonerata de raspundere, atunci ajungerea la o intelegere este minima sau chiar imposibila.

Din punctul de vedere al pacientului, acesta nu isi poate permite o intelegere pe o suma mai mica decit cheltuielile sale medicale de recuperare, veniturilor pierdute, etc. Din punctul de vedere al piritului, de ce sa incheie o tranzactie pe o suma cind are sanse rezonabile de a fi exonerat de catre instanta de la plata lor?

Cind ar fi bine sa incheiem o tranzactie?

In cazurile in care raspunderea si legatura de cauzalitate nu sunt puse sub semnul intrebarii si cind unica problema in discutie este suma ce va acoperi daunele suferite de catre victima, sansele de a obtine o intelegere amiabila sunt foarte mari. Cind piritul stie ca va fi obligat sa plateasca daune in urma unui proces si cind singura intrebare este citi bani? atunci o intelegere este binevenita. O veste buna este ca in cazul in care piritul devine irational poti alege varianta unui proces stiind ca vei cistiga singura necunoscuta fiind suma ce o vei obtine din partea instantei.

A fi rezonabil

Din nefericire, in cele mai multe cazuri, partile implicate nu sunt deloc rationale cind isi evalueaza sansele de succes  in cazul unui proces precum si daunele ce le pot fi imputate. Din aceasta cauza, majoritatea proceselor de malpraxis nu se inchid in mod amiabil.

Medici nu accepta niciodata ca au gresit (ce stie avocatul ala despre medicina?), spitalele (mai ales cele publice) nu isi asuma riscul semnarii unei tranzactii ( de ce sa fiu eu tras la raspundere de catre Curtea de Conturi, Ministerul Sanatatii, DNA sau mai stiu ce institutie cu atributii de control din Romania, mai bine o decizie judecatoreasca ce ma protejeaza!).

Astazi, in domeniul malpraxisului medical, nu este apreciata deloc ratiunea manifestat sub foma incheierii unei tranzactii ce poate aduce avantaje spitalului cum ar fi evitarea unei daune mai mari si a costurilor procesuale

Tranzactia nu este privita ca un act de management bun ci o sursa de coruptie si incompetenta. Daca s-a semnat un asemenea act este clar ca avocatul sau pacientul a dat mita sau managerul spitalului este un incompetent pus in functie de partidul X.

In lco sa fie un domeniu in care doar specialistii in drept si medicia sa aib? acces, malpraxisul medical este o sursa de procese publice, de stiri TV „senzationale” si o forma de a scoate la taraba viata profesionala unui medic care a gresit o singura data in ultimele 1.000 de operatii.

Si pentru aceasta greseala, desi este raspunzator si trebuie sa plateasca daune (in mod normal ar fi trebuit sa fie acoperite de asigurator iar medicul sa isi vada de meserie), viata sa profesionala este terfelita in piata publica in cadrul emisiunilor de stiri, comentata la colt de strada sau la cozile de la directiile de taxe si impozite. Mai ales ca, nu-i asa, toata lumea se pricepe la medicina si procese judiciare?

Cu atit mai mult medicii ar trebui sa fie primii care sa militeze pentru incheierea unor tranzactii completate de acorduri stricte de confidentialitate ce urmeza a fi semnate de catre cei participanti la negocieri.

Din pacate nu se intimpla atit de des pe cit ar trebui,  indiferent cit de evidenta este culpa medicala. Pentru ca medicii nu gresesc niciodata. Cel putin pina cind instanta considera altceva dar atunci este prea tirziu: toti vor arata cu degetul medicul ce a gresit iar simpla cautare pe google a numelui sau va arata stirile online cu acest subiect sau postarile pe blogurile de specialitate. Iar acestea NU SE VOR STERGE NICIODATA din memoria internetului.

 

„Momentul Adevarului” in malpraxisul medical

Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical
Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical

Un caz de malpraxis medical poate fi privit – si chiar trebuie– si din punctul de vedere al medicului acuzat de neglijenta medicala. Cei mai multi doctori care au fost acuzati vreodata de malpraxis medical nu vor mai privi practica medicala la fel cum o faceau inainte de aparitia evenimentului neplacut.

In literatura de specialitate medicii care sunt chemati in fata instantei civile sau penale sunt denumiti ca „victime secundare”, termen extrem de elocvent. Cind o eroare profesionala este facuta si pacientul are de suferit, medicul sufera si el, adeseori in tacere. A fi citat de catre parchet sau chemat in sala de judecata poate fi o chestiune extrem de tulburatoare pentru cineva neobisnuit cu asemenea activitati. Iar limbajul juridic folosit in cererile introductive sau rechizitorii contribuie si el la starea de spirit a medicului: medicul, in mod culpabil sau intentionat, a provocat prejuducii pacientului. Cum suna?

Nu este nici o indoiala ca o eroare profesionala ce provoaca prejudicii are o influenta negativa continua: pacientul sau familia acestuia trebuie sa treaca prin lungul si greoiul proces al negocierilor cu medicul / unitatea medicala si asiguratorul acestora iar ulterior, daca este cazul, printr-un proces civil / penal. Ginditi-va la neincrederea si furia ce cresc, zi dupa zi, in sufletul pacientului pe masura ce procedura litigioasa se desfasoara iar pacientul asteapta si spera la raspunsuri si explicatii.

In acest articol as vrea sa ma refer la un alt termen folosit prima oara de catre doctorul Albert Wu cu directa referire la erorile profesionale ale medicilor : „momentul adevarului”.

„Momentul Adevarului” este considerat acea oportunitate ce se ofera intr-o relatie litigioasa dintre medic si pacientul prejudiciat. „Momentul adevarului” este acea etapa in care medicul are sansa de  discuta cu pacientul, de a comunica cu acesta sau cu familia sa despre ce a mers rau, de a raspunde la intrebarile legitime ale interlocutorilor, de a asculta experienta indurata de catre pacient / familie, de a isi exprima pararea de rau sau condoleantele sale, de a isi asuma responsabilitatea si , eventual, de a compensa in vreun fel pacientul sau familia sa.

In plus, „momentul adevarului” ofera si oportunitatea de a imbunatati siguranta pacientilor viitori, de a informa pacientul ca medicul a invatat ceva din eroarea produsa si ca va avea grija ca acest lucru sa nu se mai repete in viitor, ca procedurile medicale vor fi modificate in consecinta pentru a preveni alte evenimente asemanatoare si ca viitorii pacienti sunt in siguranta.

Din pacate, practica din sistemul sanitar romanesc ne arata ca acest „moment al adevarului” este – in majoritatea covirsitoare a cazurilor – pierdut datorita lipsei de training specializat in acest domeniu al medicilor, a loialitatii prost intelese fata de spital sau colegi medici (mai ales in cazul echipelor medicale ce au efectuat proceduri medicale), disputelor cu asiguratorii sau chiar a culturii organizationale a multor unitati medicale (in cazul celor private mai ales) la care adaugam frica de litigii / atragerii raspunderii civile sau a reclamatiilor la Colegiul Medicilor.

Toata lumea vrea sa aplice cel mai corect tratament posibil insa nu intotdeauna se stie si cum. In consecinta, medicii ramin tacuti dupa o posibila eroare profesionala, suferind in tacere si asteptind sa vada daca pacientul / familia sa vor depune o plingere penala, vor reclama la Colegiul Medicilor sau va primi o notificare de la un avocat.

Sfatul meu este sa nu se piarda acest „moment al adevarului”. Invatati sa purtati aceste discutii cu pacientul cit mai rapid pentru a vindeca atit pacientul cit si pe voi insiva. Nu asteptati ca sistemul juridic sau cel administrativ-disciplinar sa va impinga pe un drum ce nu doriti sa il parcurgeti si care, odata ce faceti primul pas, nu mai are loc de intoarcere. Odata ce veti fi gasiti vinovati de malpraxis (fie in civil fie in penal) viata voastra se va schimba definitiv si nu veti mai practica medicia asa cum o faceati inainte.

Legea medierii: in conflict cu Constitutia si cu legea avocaturii

Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical
Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical

O interesanta si UNICA (cel putin eu nu cunosc o alta prevedere similara dar este posibil sa gresesc) prevedere legala din cuprinsul legii 192/2006 este cea prevazuta la art.53.

Acest articol spune ca „sustinerile facute pe parcursul medierii de catre partile aflate in conflict, de persoanele prevazute la art. 52 si la art. 55 alin. (1), precum si de catre mediator au caracter CONFIDENTIAL fata de terti si NU POT FI FOLOSITE CA PROBE in cadrul unei PROCEDURI JUDICIARE sau arbitrale, cu exceptia cazului in care partile convin altfel ori legea prevede contrariul. Mediatorul va atrage atentia persoanelor care participa la mediere in conditiile art. 52 asupra obligatiei de pastrare a confidentialitatii si le va putea solicita semnarea unui acord de confidentialitate.

Pentru a fi usor pentru cititori sa urmareasca analiza voi posta aici si dispozitiile articolului 52 deoarece este singurul ce prezinta interes si la care se face trimitere:

Art.52 „(1)Partile aflate in conflict au dreptul sa fie asistate de AVOCAT sau de alte persoane, in conditiile stabilite de comun acord. (2)In cursul medierii partile pot fi reprezentate de alte persoane, care pot face acte de dispozitie, in conditiile legii.”

Ceea ce ma intereseaza pe mine in aceasta analiza este influenta dispozitiilor invocate asupra avocatului care participa – initial – la mediere si doreste sa reprezinte acelasi client in fata instantei de judecata in cazul in care medierea esueaza. Desi nu este o dispozitie explicita in sensul de a stabili o cauza de incompatibilitate a avocatilor (care astfel sa modifice legea 51/1995) faptul ca informatiile detinute in urma medierii sunt confidentiale naste o asemenea situatie.

Este imposibil sa reprezinti un client facind abstractie de informatiile si inscrisurile obtinute in urma medierii deoarece la mediere se discuta INSASI SPETA pentru care a fost angajat sa o sustina in fata judecatorului. Pe cale de consecinta, avocatul este obligat sa refuze reprezentarea acestui client iar acesta din urma nu poate angaja avocatul sa-i continue reprezentarea si in fata instantei de judecata.

Ca sa incep cu o concluzie, dispozitiile legale de mai sus restrictioneaza in mod neconstitutional dreptul la aparare al partilor procesuale prin impiedicare sa isi angajeze ce avocat doresc.

Sa ne imaginam o speta – intr-un caz de malpraxis medical, toate partile implicate participa la mediere (v-am spus ca este un caz imaginar J), asistate de catre avocati / consilieri juridici. In cursul medierii partile isi sustin cauza, isi comunica diferite inscrisuri (acte medicale, expertize, alte inscrisuri) si  – normal – fac si declaratii cu privire la caz (ce pot fi consemnate sau nu).

Ulterior, medierea esueaza si reclamantul-pacient depune actiune in instanta de judecata. Normal, reclamatul doreste sa fie reprezentat in instanta de acelasi avocat care l-a asistat si in faza de mediere.

Intrebarile care se pun sunt (i) daca avocatul ce a participat la mediere devine incompatibil si trebuie inlocuit de catre client si (ii) avocatul este obligat sa nu se foloseasca de informatiile si probele obtinute in urma medierii precum si de catre inscrisurile primite de la partea adversa in cursul medierii.

Dreptul la un avocat ales confera dreptului la aparare plenitudinea atributelor exercitarii sale, in conditiile in care o aparare eficienta nu poate fi realizata decât daca intre parte si avocatul care ii reprezinta interesele exista o relatie bazata pe incredere deplina, având in vedere faptul ca partea urmeaza sa ii incredinteze avocatului informatii de natura personala, pe baza carora acesta va construi o aparare adecvata.

Prin introducerea unei cauze de incompatibilitate a avocatilor se naste o restrictionare a dreptului la aparare rezultata in imposibilitatea clientului de a isi alege ce avocat doreste.

Oare aceasta restrângere se incadreaza in conditiile prevazute de art. 53 din Constitutie, care permite limitarea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati numai atunci când sunt intrunite cumulativ conditiile expres prevazute de textul constitutional?

Art. 53 din Constitutie are urmatorul continut: „(1) Exercitiul unor drepturi sau al unor libertati poate fi restrâns numai prin lege si numai daca se impune, dupa caz, pentru: apararea securitatii nationale, a ordinii, a sanatatii ori a moralei publice, a drepturilor si a libertatilor cetatenilor; desfasurarea instructiei penale; prevenirea consecintelor unei calamitati naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusa numai daca este necesaraintr-o societate democratica. Masura trebuie sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o, sa fie aplicatain mod nediscriminatoriu si fara a aduce atingere existentei dreptului sau a libertatii.“

Din analiza dispozitiilor de mai sus nu reiese ca restrictionarea dreptului la aparare prin limitarea dreptului de a alege orice avocat doreste partea procesuala indeplieneste conditiile legii fundamentale. Dimpotriva, restrictia prevazuta de legea medierii aduce atingere insasi existentei dreptului la aparare, acesta neputând fi exercitat in plenitudinea sa conform art 3 din legea 51/1995 „Orice persoana are dreptul saisi aleagain mod liber avocatul

Avocatul este un profesionist chemat sa sustina apararea drepturilor substantiale si procedurale ale partii pe care o reprezinta. Mai mult, interzicerea implicita a exercitarii profesiei asa cum reiese in mod implicit din respectarea art 53 din legea 192/2006 reprezinta o veritabila sanctiune pentru avocat.

Consacrând dreptul la un avocat ales al partilor dintr-un proces, fara sa faca distinctie intre procesele penale si cele din alte materii, Constitutia României instituie, prin art. 24 alin. (2), un standard de protectie mai ridicat decât cel stabilit prin art. 6 paragraful 3 lit. c) din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. Or, potrivit art. 53 din Conventie, „nicio dispozitie din prezenta conventie nu va fi Interpretata ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului si libertatilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricarei parti contractante sau oricarei alte conventii la care aceasta parte contractanta este parte“.

In clarificarea intelesului acestor dispozitii conventionale, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a retinut, in Hotarârea din 23 aprilie 1983, pronuntata in Cauza Pakelli impotriva Germaniei, paragraful 31, ca „un acuzat care nu doreste sa se apere personal trebuie sa aiba posibilitatea de a apela la un avocat ales de el […]“. Aceasta observatie a fost reiterata in jurisprudenta instantei de la Strasbourg, de exemplu, in Hotarârea din 28 iunie 1984, pronuntata in Cauza Campbell si Fell impotriva Marii Britanii, paragraful 99, sau Hotarârea din 16 iunie 2005, pronuntata in Cauza Balliu impotriva Albaniei, paragraful 32.

Al doilea aspect al incalcarii dreptului la aparare este limitarea posibilitatilor avocatului ca in cadrul procesului sa foloseasca informatiile si inscrisurile obtinute in urma medierii.

Conform art 2 din legea 51/1995 (lege speciala fata de legea 192 /2006 daca ne referim strict la reglementarea drepturilor si obligatiilor avocatilor) „In exercitarea profesiei avocatul este independent si se supune numai legii, statutului profesiei si codului deontologic

Art 110 din Statutul profesiei de avocat spune ca “avocatul trebuie sa depuna toata diligenta pentru apararea libertatilor, drepturilor si intereselor legitime ale clientului” ceea ce implica folosirea in interesul clientului a oricarui mijloc de proba detinut.

Este de esenta relatiei avocat-client loialitatea fata de client. Clientul trebuie sa fie capabil de a avea incredere in avocat in calitate de consilier si de reprezentant. A fi devotat clientului inseamna ca avocatul trebuie sa fie independent , trebuie sa evite conflictul de interese si trebuie sa mentina increderea clientului.

Unele din cele mai delicate probleme legate de conduita profesionala apare din interactiunea dintre principiul loialitatii fata de client si principiile care stabilesc datoriile mai largi ale avocatului – demnitatea si onoarea, respectul fata de colegi si, in special respectul fata de suprematia legii si administrarea echitabila a justitiei. Din moment ce avocatul cunoaste informatii utile cauzei ce  o reprezinta si nu le foloseste in fata instantei de judecata, despre ce loialitate putem discuta? Iar punerea sub semnul intrebarii a insasi esentei relatiei avocat client este un atac fundamental asupra profesiei de avocat.

In concluzie, legea naste urmatoarele intrebari (cu referire la exemplul mentionat la inceputul articolului):

(i) este interzisa folosirea unei expertize IML daca aceasta a fost comunicata pentru prima data in timpul medierii? Daca da, cum se mai poate face proba erorii medicale stiut fiind faptul ca expertiza IML este ESENTIALA in asemenea procese (civile si penale, dupa caz);

(ii) imi este interzisa audierea ca martor a unei persoane ce a fost indicata ca fiind prezenta in sala de operatie deoarece a fost identificata in cursul medierii?

(iii) Imi este interzis sa folosesc informatii medicale obtinute de la medicul implicat doar pentru ca acestea au fost spuse in timpul medierii?

Daca raspunsul la aceste intrebari este afirmativ, ce mai ramine de sustinut in fata judecatorului? Golim astfel de continut speta?

Poate ar fi mai bine sa nu mergem la mediere ca sa ne putem reprezenta clientul si in fata instantei de judecata, ca sa putem folosi toate informatiile si probele posibile si sa nu riscam insasi cazul clientului.

Asta ar fi cea mai buna solutie raportat la obligatia avocatului de a depune toata diligenta pentru a-i apara drepturile, libertatile si interesele legitime.

 

Medierea in malpraxisul medical – sanse minime de reusita

Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical
Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical

In ultimele zile discutia ce are drept subiect principal medierea a revenit in forta mai ales datorita aprobarii de catre Guvern a OUG care prevede ca obligativitatea INFORMARII despre mediere ce se va aplica de la 1 februarie 2013.

Desi discutiile purtate faceau referire la obligativitatea medierii (ceea ce este incorect, doar informarea este obligatorie) problema de fond ramine aceeasi: de ce este obligatorie aceasta informare si de ce trebuie sa o platim?

Desi legea prevede ca aceasta informare este gratuita din discutiile mele personale cu mai multi mediatori – in vederea initierii unei colaborari dupa februarie 2013 – am vazut ca se generalizeaza ideea de a fi percepute sume de bani pentru emiterea procesului verbal de informare fie cu titlu de acoperire a costurilor (inclusiv pentru simpla invitatie la mediere ce trimisa de catre mediator partii adverse) fie cu titlu de onorariu (interpretindu-se legea ca doar sedinta de informare este gratuita insa nu si emiterea/semnarea/stampilarea procesului verbal solicitat IMPERATIV  de lege sub sanctiunea respingerii actiunii ca inadmisibila).

Sa nu fiu inteles gresit: este normal ca aceste costuri sa fie acoperite insa impunerea unor asemenea costuri implica o afectare a dreptului cetateanului de a se adresa justitiei in mod liber; acest cost este un real impediment in calea exercitarii acestui drept si din acest punct de vedere obligativitatea informarii nu se deosebeste cu nimic de cea a insasi medierii.

In alta ordine de idei, participind la cursuri de mediatori (cu statut de observator; curiozitatea era mare) am observat ca intregul curs se bazeaza pe gestionarea unor situatii care – cel putin mie – nu mi s-au parut a fi reale; dimpotriva, erau situatii idealizate, rupte de realitate si evident ca formatorii nu erau de profesie practicieni in ale dreptului (nu este esential dar ar fi fost bine sa fi avut macar invitati dintre avocati/judecatori).

Primul lucru ce a fost perceput de mine ca ceva eronat a fost mentionarea continua a ceea ce se numeste zona unui potential acord (ZOPA in termeni anglo-saxoni – zone of potential agreement).

Traditional, ZOPA este un termen provenit din zona negocierilor comerciale si este un aspect important in incheierea unui acord comercial.

Insa introducerea acestui concept in domeniul tranzactionarii unor litigii (sau potentiale litigii) nu face decit sa produca confuzie in rindul mediatorilor (in special al celora care sunt familiarizati cu termenul). In afaceri, ambele parti implicate au un scop comun chiar daca acesta nu este comun „per se” dar poate fi finisat in timp prin negociere. De exemplu, vinzatorul si cumparatorul unui imobil au acelasi scop – transferul dreptului de proprietate – chiar daca acesta nu este inca „finisat” – pretul este inca in curs de negociere. Totul este insa ca ambele parti sa gaseasca o cale de a stabili pretul convenabil.

In schimb, in cazul litigiilor lucrurile nu mai sunt la fel de simple si nici macar asemanatoare. In primul rind, partile NU AU INTERESE COMUNE din start. Cu rarele exceptii cind partile inca mai au intentia de conlucra, piritul este cel care doreste ca reclamantul sa renunte total la pretentiile sale neintemeiate, abuzive, etc etc. In conceptia unui pirit cea mai buna alternativa spre a ajunge la o intelegere (termenul a aparut prima data in cartea Getting to Yes: Negotiating Without Giving In scrisa de Roger Fisher si William Ury,  1981), este ca reclamantul „sa se tirasca intr-o gaura de sarpe si sa dispara” (citat de la un client)

Acelasi lucru si cu reclamantul. Spre deosebire de vinzatorul si cumparatorul din exemplul meu initial, care nu se bucurau de existenta unui conflict cu privire la pret si chiar doresc sa ajunga la o intelegere, reclamantul are o deosebita placere de a-si impune vointa si de a obtine o „condamnare” a piritului; singura sa satisfactie fiind – la nivel minim – obtinerea unor daune interese cit mai oneroase si umilitoare din partea piritului (unii chiar regreta ca s-a abrogat biciuirea in piata publica a celor care pierd procesele).

In concluzie, ZOPA este mult mai potrivita acolo unde partile au pretentii „impersonale” una fata de cealalta in sensul ca nu sunt implicate emotiile partilor.

In cazul litigiilor izvorite din malpraxisul medicale, partile interpreteaza relatia dintre ele sub aspect non-economic (obtinerea daunelor este subsidiara placerii/nevoii de a demonstra ca are dreptate si ca instanta l-a desemnat cistigator la puncte sau prin KO)

Dupa anii de practica in comercial si in special in malpraxis medical (unde emotiile victimelor sunt cele mai pregnant reliefate, nu exista caz de malpraxis fara implicare emotionala totala din partea victimei) am ajuns sa inteleg de ce reclamantul (in special cel roman) au o asemenea atitudine razboinica (se simt nedreptatiti si vor satisfactie inaintea banilor).

Dar ce nu am reusit sa inteleg este de ce piritii – in special unitatile medicale si asiguratorii – nu trateaza cauza cu detasare. Cea mai mare problema in negocierile efectuate cu medici, unitati medicale si asiguratori in cazurile de malpraxis medical este refuzul obsesiv al piritilor de a recunoaste macar posibilitatea ca reclamantul sa aib? dreptate in pretentiile sale. Iar acest refuz evident si sfidator uneori nu face decit sa amplifice tratarea de catre reclamant a dosarului sub aspect non-economic.

Acordul de Mediere Utopic

Am citit in articolele despre mediere despre un gen de spete in care 2 parti ostile si decise sa ajunga in fata instantei de judecata s-au intilnit la primul termen de judecata unde isi comunicasera cererea in pretentii si cererea reconventionala insa au renuntat la proces si si-au rezolvat diferendumul la mediator. Acest caz este ceea ce eu numesc Acordul de Mediere Utopic

Sa fiu mai clar: exclud din aceasta categorie acele cazuri in care 2 oameni de afaceri cu o relatie de business veche de ani de zile au o mica/mare disputa. Fac aceasta precizare deoarece am vazut extrem de multe asemenea dispute solutionate prin concilieri prealabile in ideea ca ambele parti erau constiente ca relatia lor de afaceri are o valoarea mult mai mare decit valoarea baneasca a litigiului. Iar in acest caz nu avem o intelegere in adevaratul sens al cuvintului (deoarece nici litigiul nu este unul adevarat) ci doar o continuare a relatiei de afaceri.

Pentru litigiile de malpraxis medical pot spune ca acest tip de intelegere este o UTOPIE. Inaintea oricarui litigiu am obisnuinta de a comunica partii adverse o oferta pe care o consider – realistic vorbind – corecta si care este intotdeauna ignorata sau inlaturata printr-o scrisoare care imi spune ca oferta mea este neintemeiata, abuziva, nesimtita si facuta cu rea credinta, ca indemn clientul sa obtina venituri necuvenite, ca vreau sa ma imbogatesc pe seama medicilor, etc etc.

Poate ca un mediator scolit in cele 2 saptamini de curs si dupa ce a citit psihologie si tehnici de negociere (tot in acele 2 saptamini) imi poate spune cum reusesc eu sa aduc la o sesiune de mediere aceste 2 parti si cum pot sa le fac sa isi doreasca in mod real o mediere?

Litigiile de malpraxis medicale sunt – in esenta lor – initiate pentru a obtine daune interese materiale si morale. Litigiile  nu iti pot oferi altceva decit obtinerea acestor daune interese ce te pot ajuta sa iti continui viata intr-un mod cit mai apropiat de cel avut inaintea suferirii prejudiciului. Si atunci de ce nu se doreste o intelegere desi ambele parti stiu ca se va ajunge in instanta si ca solutia instantei in mod inevitabil se va pronunta asupra acordarii unor sume de bani?

In final am sa reproduc o speta reala la care medierea nu a reusit. Din punctul meu de vedere, este o speta tipica in domeniul malpraxisului medicale.

Intr-un caz de malpraxis medical (o operatie estetica care nu s-a finalizat intr-un mod favorabil clientului) aveam dosarul complet: dovezi, raportul expertului ce indica eroarea medicala, medicii (operatia fusese efectuata de catre o echipa) erau constienti de greseala, clinica medicala dorea o intelegere pentru a se pastra secretul problemei. Totul era perfect si deja vedeam daunele in contul clientului.

Unul dintre medici a facut o oferta interesanta si era dispus sa discute situatia aparuta. La fel si cel de-al doilea medic. Dar asiguratorul a spus „nu stiu” – adica nu stie daca sa faca intelegerea si nu stia la ce suma sa se decida a fi oferita victimei. Mediatorul s-a blocat – nu scria in cartile sale despre asemenea situatii (sau nu le citise inca), medierea a esuat.

In acest caz, ZOPA nu era chiar 0 (zero) era insa aveam o valoare NULA. Si asta dupa ce aveam sumele scrise in oferte!! Ce poti face in asemenea cazuri? Sincer, intentionez sa-i aduc in instanta cit mai rapid fara sa mai pierd timpul cu discutii sterile. Poate se trezesc la realitate si imi ofera o solutie rezonabila chiar in fata salii de judecata. Poate am noroc.

Prejudiciu corporal specific: paralizie spastica spinala si paralizia obstetricala

Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical
Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical

Paralizie cerebrala este o tulburare cronica de postura si de miscare provocata de leziunea sistemului nervos central. CP consta in miscari reflexe involuntare si contractii (spasme) musculare care pot afecta o regiune, jumatate de corp sau corpul in totalitate. O serie de afectiuni ca retardarea mintala, crizele convulsive sau disfunctii vizuale si auditive sunt frecvent asociate cu paralizia cerebrala. Cauze Paralizia cerebrala este consecinta lezarii sau dezvoltarii anormale a sistemului nervos (creierului) sau a unor manevre gresite facute  in timpul nasterii copilului.

Paralizia obstetricala de plex brahial (O.B.P.P) se refera la o afectiune a plexului brahial (in totalitate sau doar o portiune) in timpul nasterii, descrisa ca paralizie Erb atunci cand afecteaza radacinile superioare C5-C6 sau C7, paralizie Klumpke cand atinge radacinile C8-T1 iar in contextul in care intregul plex este afectat este cunoscuta sub numele de paralizie totala.

In urma unor nasteri dificile copilul poate avea leziuni ale plexului brahial, atunci cand exista probleme in timpul nasterii, cum ar fi o problema pelviana sau un travaliu prelungit. In cazul in care umerii copilului sunt prinsi in canalul de nastere, forta utilizata pentru a trage copilul poate afecta nervii plexului brahial. Cel mai adesea, nervii superiori sunt raniti, o afectiune care este numita paralizie obstreticala de plex brahial. Paralizia totala plexului brahial se produce atunci cand atat nervii superiori si inferiori sunt deteriorati la nastere.

Acest tip de prejudiciu corporal afecteaza atit copilul (pentru restul vietii sale) cit si familia sa. Afectarea nervilor ce formeaza plexul brahial duce la paralizie partiala sau totala a umarului, mainii, bratului, pumnului sau degetelor. Prejudiciul poate fi cuprins intre neuropraxie (care se vindeca singura in citeva luni de zile) si pina la nevrom care poate cauza prejudicii permanente prin desprinderea nervilor de maduva spinarii

Cind afectarea nervilor ce formeaza plexul brahial determina aparitia paraliziei, afectiunea se numeste paralizia de tip superior (Erb-Duchenne). Aceste afectiuni pot fi prevazute si evitate. Daca medicul, prin modul cum executa procedura medicala, nu reuseste sa evite producerea unor asemenea eveniment atunci exista temei pentru a solicita tragerea sa la raspundere cel putin din punct de vedere civil.

In general, urmatoarele situatii pot duce la aparitia prejudiciului corporal:

  • cind medicul nu isi da acordul pentru nasterea prin cezariana in cazurile in care copilul este prea mare pentru canalul de nastere
  • cind medicul nu reuseste sa stabileasca in mod corect data nasterii iar marimea copilului nu este corect estimata
  • cind medicul nu roteste in mod corect copilul pentru a iesi prin canalul de nastere
  • cind medicul in mod neglijent manevreaza umarul copilului in timpul nasterii

Cind copilul este prea mare pentru a iesi prin canalul de nastere si medicul nu face o cezariana, ambele feluri de paralizie pot apare cind medicul incearca sa rasuceasca si sa intoarca capul si gitul copilului incercind sa il ajute sa iasa. Un copil nascut cu paralizie de tip superior va arata semne de mina „atirnata”. In functie de gravitatea prejudiciului, daca acesta nu este sever, copilul se va recupera de la sine. Daca gravitatea este mai serioasa, copilul va ramine cu un handicap si nu isi va mai putea misca bratul sau mina.

 

In cazul in care suspectati ca ati fost victima unui caz de malpraxis, solicitati de la spitalul care v-a tratat o copie a dosarului medical. Conform legii 46/2003, pacientul (in cazul minorilor acest drept se exercita prin parinti) are dreptul sa cunoasca TOATE datele sale medicale inclusiv dreptul de a primi xerocopii ale documentatiei. Acestea sunt esentiale pentru a se stabili daca exista sau nu o eroare medicala. In cazul in care aveti aceste documente si mai ales in cazul in care unitatea medicala refuza eliberarea lor, contactati un avocat specializat in malpraxis medical care sa va ofere suport legal.

O mare provocare pentru mediatori: participarea medicilor la sedintele de mediere

Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical
Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical

Medierea in cazurile de malpraxis medicale prezinta beneficii de netagaduit prin scaderea costurilor gestionarii unor asemenea cazuri cit si prin reducerea erorilor medicale. Ceea ce lipseste insa medierii este prezenta la sedintele de mediere a doctorilor implicati.

Asa cum reiese din chiar definitia sa, medierea este este o modalitate amiabila de solutionare a disputelor, alternativa la modalitatea de solutionare pe calea instantei de judecata.

Din participarile personale la medieri sau concilieri prealabile ( da, se poate si fara mediere sa ajungi la o intelegere cu partea adversa) pot spune ca NICIODATA nu am vazut medicul participind efectiv la solutionarea pe cale amiabila a litigiului. Cred ca acesta ar trebui sa inceapa sa fructifice in favoarea sa principiul „reparatiei relatiei dintre persoane”, adica a relatiei dintre el si victima (sau familiei acestuia).  Astfel medicul pierde ocazia de a obtine informatii de la pacient sau familia acestuia cu privire la procedura medicala ce a provocat prejudicii si astfel sa isi poata imbunatati practica medicala pentru a evita viitoare erori.

Acest lucru este foarte important mai ales daca avem in vedere confidentialitatea deplina a discutiilor ce au loc in cadrul medierii, aspect care nu poate fi neglijat dar care este trecut cu vederea de catre medici in mod constant.

Exista o anume autosuficienta in rindul medicilor care se considera profesionisti aproape perfecti, ca nu au nimic de invatat din reclamatiile facte de victime si ca discutiile cu victimele malpraxisului medical sunt inutile deoarece acestea din urma nu inteleg nimic din medicina. Indiferent de prejudiciul cauzat si de pretentiile victimei, medicii intotdeauna considera ca au lucrat corect si ca totul este o inventie a pacientului si a avocatului acestuia. Ca sa fim corecti pina la capat, uneori au dreptate dar nu asa de des pe cit cred ei.

In practica, cind nu exista o participare nemijlocita a medicului nu se pot obtine informatii importante de la pacient ce pot duce la evitarea viitoarelor erori medicale. Treaba avocatului este sa apere interesul clientului sau si nu sa perfectioneze medicul sub aspect profesional insa medierea poate duce la imbunatatirea practicii medicale intr-un mod in care litigiile nu o vor face niciodata.

Motivele pentru care medicii lipsesc de la sedintele de mediere sunt multe dar in principal se invoca programul deosebit de incarcat al personalului medical. Aspect pe care partile implicate il inteleg deplin mai ales in conditiile in care sistemul de sanatate functioneaza astazi.

Personal cred ca exista si alte motive mai ales ca sedintele de mediere pot fi programate astfel incit sa participe si medicii, acest lucru fiind in interesul tuturor partilor implicate. Eu cred ca medicii sunt prea pasionati de munca lor sau poseda un ego mult prea mare si nu se simt bine atunci cind gresesc tocmai in domeniul in care sunt experti. Cred ca nu le este usor sa discute cu pacientii si incearca orice ca sa evite o asemenea “povara”.

De asemenea am observat de-a lungul timpului ca nu exista nici o politica de incurajare a acestora de a purta aceste discutii din partea asiguratorilor, Colegiului Medicilor, directorilor de spitale si chiar din partea avocatilor apararii. Toti prefera un litigiu in instanta datorita costurilor mari ce le implica pentru reclamanti si pentru perioada lunga de timp in care un asemenea proces se poate solutiona irevocabil, ambele fiind importanti factori de descurajare a victimelor. Daca problema costurilor mai poate fi rezolvata prin diferite scutiri legale sau fundatii care se ocupa cu ajutorarea victimelor malpraxisului, cea privind durata proceselor nu poate fi evitata.

In cazul in care un medic este implicat intr-un caz de malpraxis ar trebui sa se gindeasca bine daca nu ar fi mai bine pentru el – ca persoana particulara si ca profesionist cu o reputatie de protejat in lumea medicala – sa participe la mediere si sa rezolve problema in mod amiabil si in deplina confidentialitate decit sa fie acuzat in

Clientul: am un caz de malpraxis? Avocatul: Posibil.

Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical
Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical

Multi clienti au dificultati in a intelege ca stabilirea unui caz ca fiind malpraxis medical are 2 etape distincte.

Prima etapa este investigatia. Pina cind dosarul clientului nu este analizat si confirmat ca fiind malpraxis medical de catre medicii colaboratori in specialitatea respectiva, eu – ca avocat – nu stiu daca clientul are sau nu o pretentie intemeiata fata de medic sau unitatea medicala.

A doua etapa este cea litigioasa. Daca medicii colaboratori imi confirma ca exista erori medicale imputabile si in masura in care aspectul financiara este agreat cu clientul atunci procedura amiabila (si ulterior cea judiciara) este pornita.

Ceea ce nu stiu clientii despre cazurile de malpraxis este faptul ca acestea sunt foarte scumpe ca si costuri de gestionare si instrumentare, raportate la alte cauze civile. Din aceasta cauza, intotdeaune informez clientul – in masura in care se pot estima – despre costurile aferente dosarului sau. Costurile mari sunt cele generate de extrema specializare a expertilor ce sunt necesari pentru demonstrarea erorii medicale, in special expertii-parte si expertizele medicale implicate in materialul probatoriu.

Va redau mai jos un gen de mesaj ce il trimit clientilor mei in cazul in care dosarul analizat nu se confirma a fi un caz de malpraxis:

„Buna ziua,

In urma analizei facute dosarului primit de la dvs nu putem cunoaste daca acest dosar este un caz de malpraxis in lipsa unei opinii avizate ce urmeaza a fi emise de catre medicii colaboratori experti din domeniul chirurgiei ortopedice. Aceasta analiza are drept obiect dosarul medical comunicat si este esentiala a fi obtinuta inaintea inceperii oricarei proceduri amiabile sau judiciare.

Costurile unei asemenea analize costa […] euro. Va aducem in vedere faptul ca infectiile intraspitalicesti sunt dificil de imputat unitatilor medicale ca fiind rezultatul incalcarilor standardelor medicale.

De asemenea va aducem aminte faptul ca exista un termen de prescriptie in cazul dvs iar acesta este de 3 ani de la data intervenirii infectiei

Fara o expertiza facuta dosarului dvs este foarte dificil sa sustinem si sa dovedim ca infectia este imputabila unei persoane sau chiar unitatii medicale.

Avind in vedere cele mentionat mai sus asteptam pozitia dvs si vom actiona in consecinta.”

 

Unitatea de primire a urgentelor – un domeniu supus unui risc major de malpraxis medical

Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical
Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical

Datorita numarului mare de pacienti care trec prin Unitatile de Primire a Urgentelor  (UPU) zilnic – multi aflindu-se in stare critica – la care adaugam si o lipsa acuta de personal se poate spune ca urgentele sunt un teren propice pentru aparitia erorilor medicale. Un studiu facut de catre Universitatea Harvard (s-au analizat 30.000 UPU din UK, din pacate studiul nu este accesibil in mod gratuit online) arata ca domeniul urgentei medicale este supus riscului de erori medicale intr-un procent mult mai mare decit alte specialitati medicale. Cele mai frecvente erori medicale sunt referitoare la erori in stabilirea diagnosticului sau aplicarea unui tratament gresit; toate acestea datorindu-se in principal lipsei de experienta a personalului medical.

Urgenta presupune – prin definitie – aplicarea unui tratament corect in cel mai scurt timp posibil. In functie de anumiti parametri, un medic de urgenta trebuie sa trateze un pacient pe loc sau sa trimita pacientul catre un specialist in domeniul respectiv. Nu este loc de timp pierdut. Din nefericire, unii pacienti parasesc camera de garda cu suferinte pe termen lung cum ar fi dureri, pierderi de organe (sau a functionalitatii lor) ori chiar decedeaza. Toate acestea ar fi putut fi prevenite daca un tratament corect si rapid ar fi fost administrat de catre un medic competent.

Conform aceluiasi studiu, timpul pierdut de catre pacienti in cadrul camerei de garda a unei UPU a crescut simnificativ. In UK timpul mediu de asteptare a unui pacient in 1997 era de 13 minute iar in 2006 acest timp a crescut la 22 de minute. In cazul unui infarct miocardic un pacient astepta interventia medicului in camera de garda 8 minute in 1997 si 22 minute in 2006

Nu doar timpul pierdut in UPU este o cauza a erorilor medicale dar si prestarea serviciilor medicale de urgenta intr-un mod superficial a devenit o cauza majora a aparitiei malpraxisului medical. Cele mai dese erori medicale aferente urgentelor sunt:

• un diagnostic incorect sa prea tirziu depistat;
• o incorecta sau incompleta evaluare a starii pacientului la sosirea in camera de garda;
• transfuzia de sange contaminat;
• aplicarea uni tratament gresit;
• lipsa unei monitorizari a starii pacientului mai ales in cazul celor care acuza ameteli sau lipsa a echilibrului;
• dispunerea de analize de laborator incorecte sau incomplete
• erori savirsite in timpul procedurilor chirurgicale
• interpretarea eronata a informatiilor medicale despre pacient
• ignorarea alergiilor la anumite medicamente sau a tratamentelor preexistente

In timp ce multi pacienti prefera sa nu ajunga la camera de garda si incearca sa isi trateze boala acasa, sunt si cazuri in care este imperios necesar sa mergi la camera de garda. Cind se intimpla acest lucru, pacientul asteapta din partea medicilor o atentie sporita si un tratament adecvat si eficient. Cu toate acestea, exista cazuri in care aceste asteptari nu sunt implinite si acest lucru este o mare bila neagra din partea personalului medical iar rezultatul unei asemenea atitudini poate consta intr-o vatamare corporala grava sau chiar moarte.

Dar sistemul medical si institutiile statului cu atributii in gestionarea acestuia nu reusesc sa ajute medicii sa ofere cea mai buna asistenta medicala posibila. Doctorii lucreaza dupa un program foarte greu ca durata si presiune psihica. Medicii sunt adesea fortati sa puna un diagnostic, sa trateze si sa dispuna trimiterea acasa a pacientului intr-un ritm foarte rapid pentru a elibera locurile din UPU si a putea trata cit mai multi pacienti intr-un timp foarte scurt.

Este adevarat ca acest lucru este considerat ca fiind de esenta activitatii unei UPU dar totusi se impune o precizie si o acuratete a serviciilor medicale si in acest domeniu asa de mult expus aparitiei erorilor medicale. Iar statul trebuie si el, la rindul sau, sa faca toate eforturile ca medicii din UPU sa isi poata duce la indeplinire menirea lor fara a fi permanent cu sabia lui Damocles a malpraxisului medical deasupra capului.

 

 

Reteta electronica si malpraxisul medical

Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical
Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical

Multi dintre noi au vazut la un moment dat o reteta scrisa in forma olografa de catre un doctor si in mod inevitabil ne-am intrebat cum pot farmacistii sau alti medici sa inteleaga ce s-a scris. Aproape in toate cazurile farmacistul este in stare sa descifreze reteta sau – in cel mai rau caz – se consulta cu un medic pentru a obtine clarificari. Totusi, o reteta emisa in forma olografa poate determina aparitia unui caz de malpraxis. In fapt, chiar au existat cazuri in care pacienti au decedat datorita administrarii unui tratament eronat si asta doar ca urmare a descifrarii gresite a unei retete emise in forma olografa.

Un caz standard al unui malpraxis in acest domeniu este cel al unui barbat din Texas in varsta de 42 de ani care se prezinta la cardiologul sau pentru dureri de piept. Doctorul il consulta si ii prescrie pentru dureri anginoase, 20 mg de ISORDIL (un medicament antianginos), la fiecare patru ore. Farmacistul citeste insa medicamentul ca fiind PLENDIL (un medicament vasodilatator) si ii distribuie pacientului aceeasi doza, cu toate ca doza maxima zilnica de Plendil este de doar 10 mg. Dupa numai o zi in care ia o doza de Plendil de 16 ori mai mare decat cea admisa (160 mg fata de 10 mg), pacientul intra in coma si moare la cateva zile dupa aceea. In procesul intentat, atat doctorului cat si farmacistului, de catre familia pacientului, juriul ii gaseste pe amandoi vinovati de aceasta eroare medicamentoasa fatala si ii condamna pe fiecare la o amenda de 250 000 dolari.

Unul dintre avantajele introducerii retetei electronice dar mult mai putin dezvoltat in presa si in discutiile dintre farmacisti, medici si Casa Nationala de Asigurari consta tocmai in faptul ca o reteta electronica inlatura aproape in totalitate posibilitatea unor asemenea cazuri de malpraxis. Avantajul prescriptiei electronice este acela ca vor fi asigurate siguranta tratamentului si reducerea riscului de complicatii prin evitarea erorilor de descifrare a continutului unor asemenea retete. Un caz ca cel din Texas nu va putea fi intilnit intr-o societate care va folosi reteta electronica.

Tocmai din aceasta cauza nu inteleg opozitia Consiliului National al Colegiului Medicilor din Romania care a solicitat Ministerului Sanatatii si Casei Nationale de Asigurari de Sanatate (CNAS) renuntarea la obligativitatea prescriptiei electronice, intrucat “nu exista conditii pentru introducerea acesteia”.

Sunt puse in balanta conditii tehnice de utilizare in raport cu protectia pacientilor si chiar a medicilor / farmacistilor care pot fi supusi unor actiune in raspundere bazate pe malpraxis datorat unor retete in forma olografa interpretate in mod eronat. Oare a fost luat in calcul si acest aspect sau totul este doar politica?