CEDO se pronunta asupra unui caz de malpraxis savirsit in Romania

Anunturi din presa, legi, proiecte de lege
Anunturi din presa, legi, proiecte de lege

Prin hotararea din 15 ianuarie 2013 pronuntata in cauza Csoma c. Romaniei (cererea nr. 8759/05), Curtea a constatat incalcarea art. 8 din Conventie prin faptul ca, pe de o parte, pacienta nu a fost complet informata cu privire la riscurile interventiei medicale, nu s-a obtinut consimtamantul scris al acesteia, s-a omis efectuarea testelor pre-operative obligatorii, iar pe de alta parte, la momentul respectiv, statul nu asigura un cadrul legal adecvat pentru reclamanta de a obtine un remediu efectiv pentru prejudiciul cauzat.

Prezentarea hotararii

1. Circumstantele cauzei

Reclamanta, de profesie asistenta medicala, a ramas insarcinata in ianuarie 2002, evolutia sarcinii fiind monitorizata de dr. P.C., medic ginecolog la Spitalul Orasenesc Covasna, iar in a 16-a saptamana a sarcinii fatul a fost diagnosticat cu hidrocefalie, ceea ce l-a determinat pe medic sa decida intreruperea sarcinii.

In acest scop, reclamanta a fost internata in Spitalul Orasenesc Covasna la data de 13 mai 2002, unde i s-a administrat prin perfuzie, iar a doua zi prin injectie abdominala, solutie concentrata de glucoza care a determinat astfel moartea fatului.

In noaptea zilei de 15 mai 2002, reclamanta a avut febra si frisoane, iar in dimineata zilei urmatoare fatul a fost expulzat, dupa care pacienta a inceput sa sangereze intens. In pofida celor doua chiuretaje efectuate de medic, hemoragia nu a putut fi oprita, reclamanta fiind diagnosticata astfel cu Coagulare Intravasculara Diseminata (CID), ceea ce l-a determinat pe medicul sau sa decida trimiterea de urgenta a pacientei la Spitalul Judetean din Sfantu Gheorghe, situat la aproximativ 30 de kilometri distanta.

Desi pacienta se afla intr-o stare critica, pe parcursul transportului ea a fost asistata doar de o asistenta medicala. Ajunsa la Spitalul Judetean, medicii au trebuit sa procedeze la o histerectomie totala si anexectomie bilaterala pentru a-i salva viata.

Apreciind ca doctorul P.C. a comis erori medicale grave in tratamentul efectuat, reclamanta a adresat o plangere Colegiului Medicilor Covasna, care, la 18 septembrie 2002, a ajuns la urmatoarele concluzii:

  1. intreruperea sarcinii fusese corect indicata;
  2. injectarea solutiei de glucoza pe cale abdominala impunea monitorizarea acesteia si o localizare precisa a placentei cu ajutorul unei ecografii care insa lipsea din foaia de observatie a pacientei; o atare metoda impunea o prealabila informare a pacientei asupra posibilelor riscuri si complicatii precum si obtinerea unui consimtamant scris al acesteia, care de asemenea lipsea din fisa medicala;
  3. CID nu reprezenta o consecinta directa a injectarii pe cale abdominala a solutiei desi reprezinta o rara si grava complicatie rezultata din folosirea acestei metode;
  4. luand in considerare ca CID a fost detectata in timp util, ceea ce a permis transferul pacientei catre un alt spital cu consecinta salvarii vietii acesteia, nicio neglijenta medicala nu a putut fi identificata.

Totusi, raportul constata anumite neregularitati de natura procedurala, respectiv lipsa consimtamantului scris al pacientei, lipsa ecografiei pentru localizarea placentei, inexistenta rezultatelor testelor de laborator preliminare, precum si faptul ca in raport de facilitatile si resursele Spitalului Orasenesc, cazurile cu risc potential ridicat ar fi trebuit tratate in unitati spitalicesti dotate corespunzator.

Totodata, in cursul anului 2002, reclamanta a formulat plangere penala impotriva doctorului P.C. pentru savarsirea infractiunilor de vatamare corporala grava si, respectiv, neglijenta in serviciu, iar la 19 noiembrie 2002 s-a constituit parte civila.

La 4 decembrie 2002, la solicitarea organului de cercetare penala, Serviciul de Medicina Legala Sfantu Gheorghe a finalizat un raport medical de expertiza prin care se concluziona lipsa oricarei neglijente medicale, subliniindu-se ca metoda aleasa pentru provocarea avortului putea fi realizata in orice unitate medicala cu profil ginecologic. De asemenea, se preciza ca lipsa mentiunilor privind rezultatele testelor de laborator din fisa medicala nu excludea posibilitatea ca testele sa fi fost efectuate in realitate fara a se fi notat insa rezultatul acestora.

La 15 ianuarie 2003, reclamanta a formulat obiectiuni la acest raport de expertiza cu privire la care, apreciindu-l incomplet, a solicitat sa se raspunda printre altele la intrebarile daca doctorul si-a indeplinit obligatiile care ii reveneau in procedura de provocare a avortului, daca existau si alte metode disponibile de intrerupere a sarcinii, daca efectuarea ecografiei ar fi putut influenta cursul interventiei, precum si daca supunerea sa histerectomiei totale ar fi putut fi evitata in conditiile in care ea ar fi fost internata intr-o unitate medicala dotata corespunzator

La 27 martie 2003, Institutul de Medina Legala Targu-Mures a emis un aviz asupra cazului reclamantei in care se specifica printre altele ca nu se regasea in documentele medicale formularul necesar a fi completat si semnat de doi medici specialisti si de directorul spitalului in cazul procedurilor de intrerupere a sarcinii mai mari de 14 saptamani. De asemenea, lipsea acordul scris al pacientei, necesar in interventiile medicale cu risc ridicat, tot astfel cum lipseau si rezultatele preliminare de laborator precum si date privind localizarea placentei prin ecografie.

La 26 ianuarie 2004, I.N.M.L. Mina Minovici a confirmat raportul din 4 decembrie 2002, apreciind ca nu a existat neglijenta medicala din partea medicului cu toate ca, intr-adevar, acesta din urma a omis sa discute cu pacienta despre riscurile pe care le implica interventia medicala si sa obtina consimtamantul scris al acesteia.

La 27 februarie 2003, deci anterior emiterii punctului de vedere de catre I.N.M.L. Mina Minovici, procurorul din cadrul Parchetului de pe langa Tribunalul Covasna a decis scoaterea de sub urmarire penala a doctorului P.C., solutie confirmata de procurorul ierarhic, precum si de Tribunalul Covasna la 29 septembrie 2004.

2. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 8 din Conventie

Reclamanta a invocat incalcarea drepturilor sale prevazute art. 2, 6 si 13 din Conventie prin faptul ca nu a fost informata corespunzator asupra riscurilor interventiei si ca, din cauza neglijentei medicale, viata sa a fost pusa in pericol, fiind in imposibilitate de a mai purta o sarcina.

Curtea, aratand ca este singura in masura sa califice in drept situatia de fapt dedusa judecatii si ca poate analiza o cerere din perspectiva unui alt articol decat cel invocat de reclamant (Guerra si altii c. Italiei, 19 februarie1998, par. 44), a apreciat oportuna examinarea cauzei din perspectiva art. 8 al Conventiei.

2.1. Admisibilitate

Guvernul a invocat exceptia neepuizarii cailor de atac interne, sustinand ca reclamanta ar fi putut introduce o actiune in raspundere civila delictuala (art. 998-999 si art. 100 alin. 3 C.civ.), reiterand aceleasi argumente expuse in cauza Stihi-Boos c. Romaniei (cererea nr. 7823/06, decizia din 1 octombrie 2011, par. 44-48), facand referire la hotarari ale instantelor interne prin care a fost angajata raspunderea medicilor si a spitalelor pentru prejudiciile suferite de pacienti prin erori medicale.

Curtea a apreciat ca argumentele invocate de Guvern in acest sens sunt strans legate de fondul cauzei, motiv pentru care se impune unirea acestora cu fondul, declarand astfel cererea admisibila.

2.2. Asupra temeiniciei cererii

2.2.1. Sustinerile partilor

Reclamanta a invocat faptul ca nu a fost informata cu privire la natura si posibilele consecinte ale procedurii medicale, sustinand ca imprejurarea ca ea era asistenta medicala nu exonera medicul de indeplinirea obligatiilor sale de informare si obtinere a consimtamantului pacientei. Tot astfel, in conditiile in care procedura de intrerupere a sarcinii nu era urgenta, nu exista justificare pentru lipsa de pregatire a interventiei, in special cu privire la omisiunea de a efectua testele de laborator preliminare.

Guvernul a sustinut ca nu poate fi angajata raspunderea statului pe temeiul art. 8 din Conventie dat fiind ca, pe de o parte, autoritatile nationale nu au identificat nicio culpa din partea medicului, iar pe de alta parte reclamanta, internata voluntar in spital, a cunoscut semnificatia procedurilor medicale realizate asupra sa. Guvernul a recunoscut, insa, ca singura neglijenta a medicului poate fi identificata in omisiunea sa de a obtine consimtamantul scris al pacientei, imprejurare care insa nu poate conduce la concluzia ca pacienta nu fusese informata cu privire la natura procedurii sau ca a lipsit consimtamantul acesteia.

2.2.2. Principii aplicabile

Curtea a reiterat principiile generale statuate in jurisprudenta sa privitoare la raspunderea statelor pentru erorile medicale, subliniind ca statele contractante trebuie sa adopte reguli prin care spitalele publice si private sa fie obligate sa recurga la masuri apte sa protejeze viata pacientilor (decizia Trocellier c. Frantei, nr. 75725/01, par. 4).

In acelasi context, Curtea a reafirmat importanta accesului la informatii al persoanelor confruntate cu riscuri privitoare la sanatatea lor, astfel ca aceste persoane sa poata aprecia riscurile la care se expun prin anumite tratamente medicale iar pe de alta parte consimtamantul acestora sa fie unul dat in deplina cunostinta.

In masura in care un risc previzibil se materializeaza fara ca pacientul sa fi fost anterior complet informat de catre doctori, statul poate fi direct raspunzator in temeiul art. 8 din Conventie pentru lipsa acestor informatii (cauza Vo c. Frantei [MC], nr. 53924/00, par. 89).

In registrul specific al neglijentei medicale, Curtea admite ca posibilitatea concreta oferita victimei la nivel national de a avea acces deplin la procedurile civile sau disciplinare care sa conduca eficient la angajarea raspunderii pentru erorile medicale si la despagubirea adecvata a victimei, poate fi in principiu suficienta pentru a exonera statul de raspundere (cauza Calvelli si Ciglio c. Italiei, [MC], nr. 32967/96, par. 48-51).

2.2.3. Aplicarea principiilor la cauza de fata

Curtea, pornind de la faptul ca prin interventia medicala efectuata de doctorul P.C., viata reclamantei a fost grav pusa in pericol, cu consecinta imposibilitatii pentru aceasta de a mai putea ramane insarcinata, a constatat ca a existat astfel o ingerinta in dreptul la viata privata al reclamantei.

Pentru a stabili daca statul si-a indeplinit obligatiile sale pozitive impuse de exigentele art. 8 din Conventie, Curtea, fara a fi insa in pozitia de a contrazice solutiile instantelor nationale privind neangajarea raspunderii penale a medicului P.C., s-a raportat atat la circumstantele concrete in care a fost efectuata interventia medicala, reflectate in continutul rapoartelor de expertiza efectuate de autoritatile nationale, cat si la posibilitatea legala pusa la dispozitia reclamantei, la nivel national, de a obtine un remediu eficient al vatamarii suferite.

Astfel, Curtea, in primul rand, a luat act de faptul ca toate rapoartele de expertiza converg in a stabili ca medicul a neglijat, anterior interventiei, sa obtina consimtamantul scris al pacientei si sa efectueze testele de laborator preliminare. In acest context, nu a putut fi identificata o explicatie rationala a omisiunii medicului de a cere consimtamantul scris al pacientei, Curtea respingand argumentul Guvernului potrivit caruia calitatea de asistenta medicala a reclamantei ar justifica lipsa de informare si ar sugera existenta in fapt a consimtamantului acesteia.

Tot astfel, Curtea a constatat o inexplicabila maniera de gestionare a situatiei de catre doctor, care, desi nu exista urgenta in a proceda la intreruperea sarcinii, a neglijat sa efectueze testele preliminare obligatorii si sa aprecieze obiectiv daca spitalul respectiv era dotat corespunzator pentru a putea face fata unor eventuale complicatii. Tot din perspectiva lipsei urgentei in realizarea interventii medicale, Curtea a constatat ca raportul de expertiza realizat in timpul procedurilor judiciare nu a raspuns obiectiunilor formulate sub aspect de reclamanta, in conditiile in care un raspuns detaliat asupra acestui aspect ar fi putut pune in lumina cursul evenimentelor care au condus la pierderea suferita de reclamanta.

Privitor la remediile legale puse la dispozitia reclamantei, Curtea, desi a acceptat ca exercitarea actiunii civile in cadrul procesului penal ar fi suficienta prin ea insasi sa asigure reclamantei o posibilitate reala de a obtine repararea prejudiciului, a apreciat totusi ca maniera in care investigatiile au fost derulate nu au satisfacut anumite exigente.

Astfel, in rapoartele de expertiza s-a mentionat lipsa oricarei erori medicale din partea medicului, in pofida unor evidente omisiuni ale acestuia, greseli pe care de altfel rapoartele le indicau.

La randul sau, procurorul nu a acordat atentie contradictiilor existente in rapoartele de expertiza cu privire la culpa medicului, bazandu-si solutia doar pe raportul realizat la cererea sa (cel din 4 decembrie 2002), fara a lua in seama raportul Colegiului Medicilor Covasna, desi acesta din urma parea complet si mai bine orientat pe aspectele procedurale analizate. Nu in ultimul rand, Curtea a remarcat ca procurorul nu a ajuns sa cunoasca punctul de vedere al INML Mina Minovici, acesta neglijand totodata sa se preocupe de obiectiunile si intrebarile ridicate de reclamanta cu privire raportul de expertiza realizat la 4 decembrie 2002.

In conditiile in care, la momentul desfasurarii evenimentelor ce fac obiectul prezentei cauze, nu era posibila efectuarea unei noi expertize in cazul in care I.N.M.L. Mina Minovici emisese un punct de vedere oficial, Curtea a constatat imposibilitatea reclamantei de a ridica, din nou, pe calea unei proceduri, problema existentei unei erori medicale. Acest aspect pune sub semnul intrebarii daca actiunea civila formulata de catre reclamanta in contradictoriu cu medicul ar fi fost un remediu efectiv, mai ales avand in vedere ca raportul de expertiza medico-legala ar fi fost un mijloc de proba esential in sustinerea actiunii sale civile.

Curtea, desi a remarcat o dezvoltare a jurisprudentei nationale in acest sens, totusi a constatat ca instantele nationale nu au o practica bine stabilita privind raspunderea spitalelor in cazurile de culpa medicala (cauza Stihi-Boos c. Romaniei, citata anterior, par. 64). Aceasta constatare coroborata cu neretinerea vreunei culpe medicale in rapoartele de expertiza efectuate, conduce la concluzia existentei unei sanse minime pentru reclamanta de a fi putut obtine un remediu eficient.

Cu toate ca Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii a facilitat obtinerea de despagubiri de catre victime chiar in lipsa stabilirii unei culpe a personalului medical, Curtea a apreciat ca ar fi disproportionat a i se cere reclamantei sa formuleze din nou o alta cerere in despagubiri in fata instantei civile, in conditiile in care reclamanta, la momentul respectiv, nu a ramasese pasiva ci sesizase Colegiul Medicilor si organele judiciare, in cadrul procedurilor penale constituindu-se si parte civila.

Toate aceste argumente au fost suficiente pentru a determina Curtea sa constate ca reclamantei i-a fost incalcat dreptul la viata privata prin lipsa de informare a acesteia asupra riscurilor pe care le implica procedura medicala si prin neimplicarea acesteia de catre medic la alegerea tratamentului medical administrat. Mai mult, statul nu si-a indeplinit obligatia pozitiva de a asigura la momentul respectiv un sistem legal eficient prin care reclamanta sa obtina o reparare adecvata a incalcarii dreptului sau la viata privata.

A existat, astfel, o incalcare a art. 8 din Conventie.

3. Satisfactia echitabila

Curtea a dispus ca statul parat sa plateasca reclamantei, in termen de 3 luni de la ramanerea definitiva a hotararii, suma de 6.000 EUR, cu titlu de daune morale.

Nota:

Spre deosebire de cauza Stihi-Boos c.Romaniei (nr. 7823/06, decizia din 11 octombrie 2011, par. 21 si 29-31), in care rapoartele de expertiza medico-legale excludeau culpa medicala, cu motivarea ca deciziile personalului medical erau in acord cu diagnosticul si starea pacientului, in prezenta cauza, surprinzator pentru Curte, culpa medicala nu era retinuta in concluziile rapoartelor, cu toate ca in continutul acestora se facea referire expresa la omisiuni evidente ale medicului (lipsa informarii si a consimtamantului scris al pacientei, lipsa testelor de laborator preliminare).

Semnificatia prezentei hotarari rezida in maniera in care Curtea, trecand peste concluziile rapoartelor de expertiza care excludeau culpa medicala, s-a raportat la continutul acestora in care se mentiona existenta unor greseli procedurale in actul medical. Fara a contesta solutia de neurmarire penala dispusa de procuror, Curtea a sanctionat continutul contradictoriu al rapoartelor de expertiza si modul in care procurorul a omis analiza acestor contradictii, data fiind miza acestor rapoarte asupra posibilitatii reale a reclamantei de a putea obtine ulterior despagubirile civile.

Intrucat faptele invocate de reclamanta se plasau in timp, anterior aparitiei Legii nr.  95/2006, Curtea a avut in vedere sistemul legal existent la acel moment, in care raspunderea medicala avea in dreptul roman un caracter subiectiv si se baza doar pe eroarea medicala a persoanei in cauza (Baldovin c. Romaniei, nr.  11385/05, par. 27).

In forma actuala, Legea nr.  95/2006 distinge intre, pe de o parte, raspunderea civila a personalului medical, care nu poate fi angajata decat in caz de malpraxis grefat pe o culpa stabilita de instanta de judecata (art. 642 alin. 1 lit. b si alin. 2 din Legea 95/2006 raportat la art. 3 alin 2 si art. 5 alin 1 din Normele metodologice de punere in aplicare a Titlului XV al Legii nr. 95/2006) si, respectiv, raspunderea unitatii sanitare furnizoare de servicii medicale, care poate fi angajata independent de culpa personalului medical (a contrario, art. 643 din Legea nr. 95/2006, precum si art. 1 si art. 6 din Normele metodologice de punere in aplicare a Titlului XV al Legii nr. 95/2006).

Ramane, asa cum a subliniat Curtea (par. 64), ca noile prevederi legale sa se reflecteze intr-o practica judiciara consistenta prin care posibilitatea victimelor de a obtine repararea prejudiciilor suferite prin serviciile medicale sa nu fie limitata si conditionata de existenta unei culpe subiective a personalului medical.

Pe aceasta directie de interpretare a dispozitiilor legale se inscriu decizii ale instantelor nationale, in care se retine, de pilda, ca in aceste conditii, inculpatul (medicul – n.a.) a actionat incorect din punct de vedere al tratamentului aplicat, dar si prin nerespectarea regulilor de acordare a asistentei medicale pacientilor internati in spital, in calitate de angajat si prepus al acestuia, provocand un prejudiciu partii civile, situatie in care sunt incidente dispozitiile art. 1000 alin. 3 C.civ. (art. 1373 C.Civ. din 2009 – n.a.), iar potrivit dispozitiilor legale in vigoare atat la data comiterii infractiunii cat si in prezent (Legea nr. 95/2006 – n.a.), expuse anterior, spitalul raspunde pentru prejudiciile cauzate pacientilor de catre medici (Decizia penala nr. 200/R din 02.02.2010 a Curtii de Apel Bucuresti, Sectia I Penala, dosar nr. 150/2010).

Malpraxisul medical (definit de art. 642 alin. 1 lit. b din Legea nr. 95/2006 ca “o eroare profesionala savarsita in exercitarea actului medical) poate consta si in omisiunea de a obtine acordul scris al pacientului, obligatie prevazuta expres de art. 649 din Legea nr. 95/2006 si a carei neindeplinire atrage raspunderea personalului medical in conditiile art. 651 alin. 1 din aceeasi lege.

sursa www. hotariricedo.ro

 


Your email address will not be published. Required fields are marked *