Malpraxis medical – diagnosticarea eronata (continuare)

Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical
Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical

Un aspect mai putin inteles de catre clientii mei este faptul ca medicina nu este o stiinta exact ca matematica ori fizica; nu intotdeauna 1+1 = 2. Orice analiza a modului in care un pacient este diagnosticat trebuie sa ia in considerare stadiul actual al stiintei medicale, raportat la momentul stabilirii diagnosticului si la mijloacele pe care aceasta le pune la indemana practicianului in acest scop. Astfel, daca la momentul diagnosticarii stiinta medicala nu oferea destule informatii pentru o apreciere corecta a bolii medicul nu poate fi invinuit de malpraxis in cazul in care, ulterior momentului stabilirii unui diagnostic, se dovedeste ca aprecierea initiala este eronata.

De asemenea, trebuie retinut faptul ca medicul nu isi asuma o obligatie de rezultat. In prezenta a atator factori care determina aceasta concluzie, ar fi injust a pretinde practicianului a recunoaste afectiunea de care sufera pacientul ca un rezultat al obligatiei sale. Asa cum se precizeaza de catre autorii in domeniu, medicul trebuie sa angajeze toata inteligenta, priceperea si indemanarea sa si sa utilizeze toate mijloacele pe care stiinta medicala i le pune la dispozitie in acel moment, pentru a stabili un diagnostic cit mai corect.

Avind o obligatie de mijloace practicianul pleaca de la un diagnostic provizoriu, susceptibil de rectificare pe parcursul tratamentului, in functie de modificarea starii de sanatate a pacientului ori de rezultatul unei explorari chirurgicale, care sunt de natura a revela adevarata fata a bolii cu care pacientul se confrunta.

Cu toate acestea, in cazul in care pacientul este supus unui risc a carui realizare este exceptionala si pentru care nu exista nici un motiv ca pacientul sa fie expus acestuia, obligatia medicului de a proteja pacientul este o obligatie de rezultat fiind tinut a raspunde pentru prejudiciile suferite.

S-a retinut ca abcesul aparut pe esofag precum si afectarea acestuia in urma unei endoscopii facute in mod necorespunzator, desi apartin unui risc despre a carui existenta se stia dar a carui realizare era exceptionala, sunt imputabile medicului ce avea o obligatie de rezultat in executarea acestei proceduri medicale fara a afecta integritatea fizica a pacientului.

Instanta a retinut ca abcesul si afectarea esofagului aparut in urma endoscopiei este un accident cunoscut, mentionat in literatura medicala, din fericire rar, care intervine brutal, indiferent de tehnica utilizata.

Expertiza a relevat faptul ca riscul aparitiei unui asemenea prejudiciu era 0,3% si 0,6% astfel cum este indicat in literatura medicala, dovedit, verificat, iar, din aceasta cauza, apare ca un risc relevant in retinerea culpei medicale in efectuarea interventiei.

Sa fim realisti si sa admitem ca medicina, ca orice activitate umana, este supusa greselii. Toti medicii, indiferent de experienta lor profesionala, au comis ori comit inca astfel de greseli. Poate nu ar fi rau daca ei insisi ar acceota acest lucru.

Exista o varietate infinita de boli, care se disting intre ele prin amanunte semnificative si imprecise, uneori foarte greu de interpretat. Medicul nu este responsabil daca eroarea se datoreaza insuficientei stiintei medicale, echivocitatii semnelor clinice prezentate de pacient, carentei mijloacelor de investigatie sau a informatiilor eronate oferite de catre pacient.

Pe de alta parte, raspunderea sa va fi angajata fara echivoc daca diagnosticul gresit este rezultatul unei confuzii grosiere, a ignorarii notiunilor elementare, acompaniate de o neglijenta inadmisibila, de omisiunea unui examen indispensabil sau a unor precautii riguros necesare.


Malpraxis medical – diagnosticarea eronata

Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical
Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical

Primul pas in managementului unei boli  – asa cum sunt invatati toti studentii la medicina din primul an de facultate – il reprezinta stabilirea unui diagnostic privind afectiunea de care sufera pacientul.

Acordarea unei asistente medicale presupune, in primul rand, diagnosticarea pacientului – adica cunoasterea naturii bolii, evolutia sa, starea generala a sanatatii pacientului precum si orice situatie de fapt ce poate avea o semnificatie pentru medic. Aceasta etapa este una foarte importanta deoarece in functie de rezultatul acestor constatari se va stabili terapia ce urmeaza a fi aplicata.

Un diagnostic gresit poate duce la ineficienta tratamentului sau – mai rau – la o agravare a situatiei pacientului. Identificarea clara a celor 2 etape – diagnosticarea si tratamentul – este foarte importanta deoarece aplicarea unui tratament in baza unui diagnostic anterior eronat (dar pus de un medic diferent de cel care trateaza) poate inlatura raspunderea civila si disciplinara a celui de-al doilea medic. Un caz ce il gestionez in prezent se bazeaza exact pe aceasta distinctie – un medic a diagnosticat un pacient in mod eronat cu ceva timp in urma iar toti medicii ulteriori ce au aplicat tratamentele s-au bazat pe prestatia medicala a primului ceea ce a determinat ca in prezent situatia pacientului sa fie cu mult inrautatita decit era la etapa stabilirii diagnosticului.

Stabilirea diagnosticului nu este chiar o stiinta exacta; desi literatura de specialitate cuprinde indrumari ce prezinta amanuntit toate simptomele unei afectiuni, totusi exista cazuri in care anumite simptome inca nemanifeste la data controlului pot diferentia net o boala de alta.

 Interogatoriul pacientului este unul dintre motivele pentru care nu orice diagnostic gresit este si caz de malpraxis; este esential ca medicul sa fie informat despre patologia anterioara si prezenta a pacientului sau, despre antecedentele medicale ale acestuia, despre eventuale incidente medicale anterior suferite. De exemplu, au existat cazuri in care, la intrebarile cadrului medical, pacientul a oferit raspunsuri false. In masura in care bolnavul nu prezinta niciun semn clinic, niciun simptom,  care sa arate ca raspunsurile primite nu sunt corecte, medicul va stabili diagnosticul bazat DOAR pe raspunsul pacientului . Un eventual diagnostic eronat, intr-o astfel de situatie, nu atrage raspunderea civila a medicului si din aceasta cauza este indicat ca pacientul sa fie cit mai deschis si comunicativ cu medicul sau.

Dar, daca medicul identifica simptome sau semne clinice ale bolii atunci va fi raspunzator de stabilirea unui diagnostic eronat in cazul in care stabilirea acestuia s-a facut cu ignorarea acestora si bazat doar pe declaratiile pacientului.  Exista neglijenta atunci cind medicul – desi sesizeaza simptome sau semne clinice – evita sa sa examineze constiincios, minutios si complet pacientul. Neefectuarea unui examen necesar va angaja raspunderea medicului in ipoteza in care, din aceasta cauza, ii va fi creat un prejudiciu pacientului sau.

Exista insa si un revers al aceleiasi medalii: excesul de examene la care este supus pacientul ii poate dauna si aici avem ca si exemplu excesul de raze X, in special in cazul copiilor sau batrinilor.

In cazul in care medicul sesizeaza aspecte ce nu sunt de specialitatea sa sau cazuri deosebite si nu este sigur pe diagnosticul ce il poate pune ii este recomandat sa recurga si la parerea unor colegi ai sai sau a unora din alte specialitati, in caz contrar, neglijent de a apela si la opinia altor confrati, stabilirea unui diagnostic gresit, fiindu-i imputabila.

Chiar si in cazul in care medicul dispune efectuarea tuturor analizelor prevazute de protocoalele medicale existente si in conformitate cu pregatirea sa profesionala exista situatii in care diagnosticul eronat survine in urma unei interpretari eronate a rezultatelor obtinute, din neatentie ori ignoranta.

Examenele radiologice, cele care implica tehnica rezonantei magnetico-nucleare, tomografiile computerizate, electrocardiogramele, electroencefalogramele etc. sunt procedee care, desi reduc considerabil marja de eroare, nu inlatura posibilitatea aparitiei acesteia. Exista posibilitatea ca pacientul sa nu sufere nici un prejudiciu material raminind insa in discutie existenta (si dovedirea, evident) a unui prejudiciu moral mai ales ca in cazul bolilor grave (diagnoticare eronata cu SIDA sau cu asa zise boli „rusinoase” gen sifilis, gonoree, etc) ulterior infirmate de o a doua si o a treia opinie medicala

Un diagnostic eronat poate fi rezultanta a doi factori care actioneaza separat ori conjugat. Si anume eroarea stiintifica ( care poate fi eroare stiintifica scuzabila si cea care atrage raspunderea medicului) si neglijenta personalului medical.

Eroarea stiintifica ce se datoreaza neglijentei medicului este acea situatie in care acesta nu a depus toata diligenta in a interpreta corect datele pe care le-a avut inaintea sa si – spre deosebire de profesionistul care, comitand o eroare stiintifica scuzabila, a actionat precum un specialist aflat in aceleasi circumstante – nu a evitat confuzia. Medicul are o libertate absoluta de a judeca situatia prezentata si de a prescrie remediul util. Fiind neglijent ori ignorand complet regulile stiintei medicale, precum si pe acelea ale prudentei elementare, va fi tinut sa repare prejudiciile astfel create.

Un caz real in sensul exemplificarii este cel al unui  ginecolog dintr-o clinica privata nu a diagnosticat malformatia fatului aflat in uter spina bifida, malformatie care este vizibila incepand cu saptamana a 18-a de sarcina. Astfel, in urma unei ecografii executate in saptamana a 35-a, medicul consemnat in raportul medical ca „ se inregistreaza miscari active ale membrelor fatului” cu toate ca tratatele medicale spun in mod clar si fara echivoc ca la acel stadiu fatul deja este paraplegic (paralizat).

 Eroare in diagnosticare ce este imputabila medicului  exista in cazul in care un  chirurg a efectuat o interventie chirurgicala diagnosticata anterior cu fibrom uterin. In timpul operatiei s-a dovedit insa ca femeia era, de fapt, insarcinata in luna a patra; medicul confundind sarcina cu un fibrom uterin. Culpa sa a fost retinuta avand in vedere faptul ca, la stabilirea diagnosticului, nu a utilizat examenul radiologic, in urma caruia ar fi putut stabili cu exactitate diagnosticul.

 

Surse:

MANGU, FLORIN ION – Malpraxisul medical : raspunderea civila medicala

NASUI, GABRIEL – Malpraxisul medical

R. OZUN, E. POENARU – Medic, societate, raspundere.  Responsabilitatea profesionala si sociala a medicului

 

–         Va urma –

 


Obtinerea de despagubiri in cazurile de malpraxis –tranzactie sau proces?

Obtinerea de despagubiri in cazurile de malpraxis –tranzactie sau proces?

Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical
Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical

Cei mai multi avocati din domeniul malpraxisului medical s-au lovit de aceasta dilema in cursul profesiei lor; este imposibil sa nu fi existat la un moment dat INTREBAREA: Tranzactie sau proces? Ar fi mai bine sa inchei o intelegere si sa obtii mai putin decit crezi ca merita clientul tau sau sa risti totul in cadrul unui proces? Marea majoritate a avocatilor prefera sa aleaga prima varianta – si aici le dau dreptate.Este adevarat ca deciziile instantelor nu sunt asa de arbitare cum se prezinta la stirile TV dar la fel de adevarat este ca nici nu poti prezice in mod rezonabil valoarea daunelor ce le poti obtine in cadrul unui litgiu. Uneori poti cere instantei daune in valoare de 100.000 euro si obtii doar 20.000 euro. Este o chestie de optiune dar nu este deloc placut, asa-i?

Tranzactia – „vrabia din mina….”

Problema acceptarii de catre client a unei tranzactii este simpla – obtine mai putini bani decit ar ar putea obtine in urma unui litigiu. Din punctul de vedere al medicului/unitatii medicale/ asiguratorului acest lucru este foarte binevenit. De ce ar accepta o intelegere pentru mai multi bani decit ar fi obligat de catre instanta?

Avantajele unei tranzactii sunt numeroare:

  • Clientul isi obtine banii mult mai rapid decit daca ar astepta solutionarea definitiva a litigiului;
  • Avocatul isi obtine onorariul de succes mult mai rapid;
  • Clientul nu suporta stressul unui litigiu;
  • Partea adversa nu are cai de atac a tranzactiei;

Beneficiile unei tranzactii includ si garantia platilor precum si inlaturarea stresului ocazionat de litigiu. Desigur, acestea depind de ceea ce intelege fiecare prin tranzactie rezonabila avind in vedere suma obtinuta ca si daune precum si sansele ce le ai pentru a cistiga un eventual proces.

 Litigiul —„cioara de pe gard…”

Multi avocati care semneaza o tranzactie incearca ulterior o remuscare cu privire la faptul ca nu si-au incercat norocul in instanta. Desigur, aceasta viziune o au dupa ce isi incaseaza onorariul de succes. Se uita foarte repede stresul ce il aduce incertitudinea obtinerii unei decizii favorabile, stress ce le va controla viata profesionala in perioada litigiului. Brusc, sunt umpluti de optimism cu privire la sansele de a fi cistigat acel proces. Riscul de a fi obtinut putin sau chiar nimic este ignorat in totalitate.

Din punctul de vedere al unui optimist, cistigarea unui asemenea proces aduce o stare euforica greu de egalat. Te simti razbunat, eliberat si ai senzatia ca poti cistiga orice litigiu in domeniu. „Sutul in fund” dat unui asigurator zgircit sau spitalului care nu te-a bagat in seama luni de-a rindul pentru a incheia o tranzactie este suficient sa te faca sa te simti bine. Si asta ma aduce la ultimul punct al problemei – procesul nu trebuie evitat cu orice cost, dimpotriva, poate si trebuie initiat cind partea adversa este irationala.

Cind este mai bine sa mergi in instanta in loc sa semnezi tranzactia?

Am intilnit cazuri care pur si simplu nu se pot incheia tranzactii (si nu, nici medierea nu ar fi rezolvat nimic; de altfel ce poate face un mediator cind 2-3 avocati nu reusesc sa ajunga la o intelegere dupa 2 luni de negociere?). Multe dintre aceste cazuri fara speranta au in comun 2 elemente.

Primul element in discutie este raspunderea medicului. Daca acesta (sau unitatea medicala, dupa caz) aduce in discutii argumente privind nevinovatia sa (civil vorbind) atunci sunt sanse minime sa se ajunga la o tranzactie si nu se va plati nimic.

Al doilea element este legatura de cauzalitate dintre eroarea medicala si prejudiciul suferit. Oare conduita medicului (unitatii medicale), chiar daca a fost eroare medicala, a cauzat in mod direct prejudiciului reclamat? Aceasta intrebare apare in cazurile in care pacientul – victima a suferit de boli pre-existente care au provocat sau favorizat aparitia prejudiciului sau acesta este rezultatul uni concurs de imprejurari (cum este cazul accidentelor multiple).

Daca partea reclamata are o sansa sa nu achite nimic in urma unui proces, fiind exonerata de raspundere, atunci ajungerea la o intelegere este minima sau chiar imposibila.

Din punctul de vedere al pacientului, acesta nu isi poate permite o intelegere pe o suma mai mica decit cheltuielile sale medicale de recuperare, veniturilor pierdute, etc. Din punctul de vedere al piritului, de ce sa incheie o tranzactie pe o suma cind are sanse rezonabile de a fi exonerat de catre instanta de la plata lor?

Cind ar fi bine sa incheiem o tranzactie?

In cazurile in care raspunderea si legatura de cauzalitate nu sunt puse sub semnul intrebarii si cind unica problema in discutie este suma ce va acoperi daunele suferite de catre victima, sansele de a obtine o intelegere amiabila sunt foarte mari. Cind piritul stie ca va fi obligat sa plateasca daune in urma unui proces si cind singura intrebare este citi bani? atunci o intelegere este binevenita. O veste buna este ca in cazul in care piritul devine irational poti alege varianta unui proces stiind ca vei cistiga singura necunoscuta fiind suma ce o vei obtine din partea instantei.

A fi rezonabil

Din nefericire, in cele mai multe cazuri, partile implicate nu sunt deloc rationale cind isi evalueaza sansele de succes  in cazul unui proces precum si daunele ce le pot fi imputate. Din aceasta cauza, majoritatea proceselor de malpraxis nu se inchid in mod amiabil.

Medici nu accepta niciodata ca au gresit (ce stie avocatul ala despre medicina?), spitalele (mai ales cele publice) nu isi asuma riscul semnarii unei tranzactii ( de ce sa fiu eu tras la raspundere de catre Curtea de Conturi, Ministerul Sanatatii, DNA sau mai stiu ce institutie cu atributii de control din Romania, mai bine o decizie judecatoreasca ce ma protejeaza!).

Astazi, in domeniul malpraxisului medical, nu este apreciata deloc ratiunea manifestat sub foma incheierii unei tranzactii ce poate aduce avantaje spitalului cum ar fi evitarea unei daune mai mari si a costurilor procesuale

Tranzactia nu este privita ca un act de management bun ci o sursa de coruptie si incompetenta. Daca s-a semnat un asemenea act este clar ca avocatul sau pacientul a dat mita sau managerul spitalului este un incompetent pus in functie de partidul X.

In lco sa fie un domeniu in care doar specialistii in drept si medicia sa aib? acces, malpraxisul medical este o sursa de procese publice, de stiri TV „senzationale” si o forma de a scoate la taraba viata profesionala unui medic care a gresit o singura data in ultimele 1.000 de operatii.

Si pentru aceasta greseala, desi este raspunzator si trebuie sa plateasca daune (in mod normal ar fi trebuit sa fie acoperite de asigurator iar medicul sa isi vada de meserie), viata sa profesionala este terfelita in piata publica in cadrul emisiunilor de stiri, comentata la colt de strada sau la cozile de la directiile de taxe si impozite. Mai ales ca, nu-i asa, toata lumea se pricepe la medicina si procese judiciare?

Cu atit mai mult medicii ar trebui sa fie primii care sa militeze pentru incheierea unor tranzactii completate de acorduri stricte de confidentialitate ce urmeza a fi semnate de catre cei participanti la negocieri.

Din pacate nu se intimpla atit de des pe cit ar trebui,  indiferent cit de evidenta este culpa medicala. Pentru ca medicii nu gresesc niciodata. Cel putin pina cind instanta considera altceva dar atunci este prea tirziu: toti vor arata cu degetul medicul ce a gresit iar simpla cautare pe google a numelui sau va arata stirile online cu acest subiect sau postarile pe blogurile de specialitate. Iar acestea NU SE VOR STERGE NICIODATA din memoria internetului.

 


„Momentul Adevarului” in malpraxisul medical

Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical
Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical

Un caz de malpraxis medical poate fi privit – si chiar trebuie– si din punctul de vedere al medicului acuzat de neglijenta medicala. Cei mai multi doctori care au fost acuzati vreodata de malpraxis medical nu vor mai privi practica medicala la fel cum o faceau inainte de aparitia evenimentului neplacut.

In literatura de specialitate medicii care sunt chemati in fata instantei civile sau penale sunt denumiti ca „victime secundare”, termen extrem de elocvent. Cind o eroare profesionala este facuta si pacientul are de suferit, medicul sufera si el, adeseori in tacere. A fi citat de catre parchet sau chemat in sala de judecata poate fi o chestiune extrem de tulburatoare pentru cineva neobisnuit cu asemenea activitati. Iar limbajul juridic folosit in cererile introductive sau rechizitorii contribuie si el la starea de spirit a medicului: medicul, in mod culpabil sau intentionat, a provocat prejuducii pacientului. Cum suna?

Nu este nici o indoiala ca o eroare profesionala ce provoaca prejudicii are o influenta negativa continua: pacientul sau familia acestuia trebuie sa treaca prin lungul si greoiul proces al negocierilor cu medicul / unitatea medicala si asiguratorul acestora iar ulterior, daca este cazul, printr-un proces civil / penal. Ginditi-va la neincrederea si furia ce cresc, zi dupa zi, in sufletul pacientului pe masura ce procedura litigioasa se desfasoara iar pacientul asteapta si spera la raspunsuri si explicatii.

In acest articol as vrea sa ma refer la un alt termen folosit prima oara de catre doctorul Albert Wu cu directa referire la erorile profesionale ale medicilor : „momentul adevarului”.

„Momentul Adevarului” este considerat acea oportunitate ce se ofera intr-o relatie litigioasa dintre medic si pacientul prejudiciat. „Momentul adevarului” este acea etapa in care medicul are sansa de  discuta cu pacientul, de a comunica cu acesta sau cu familia sa despre ce a mers rau, de a raspunde la intrebarile legitime ale interlocutorilor, de a asculta experienta indurata de catre pacient / familie, de a isi exprima pararea de rau sau condoleantele sale, de a isi asuma responsabilitatea si , eventual, de a compensa in vreun fel pacientul sau familia sa.

In plus, „momentul adevarului” ofera si oportunitatea de a imbunatati siguranta pacientilor viitori, de a informa pacientul ca medicul a invatat ceva din eroarea produsa si ca va avea grija ca acest lucru sa nu se mai repete in viitor, ca procedurile medicale vor fi modificate in consecinta pentru a preveni alte evenimente asemanatoare si ca viitorii pacienti sunt in siguranta.

Din pacate, practica din sistemul sanitar romanesc ne arata ca acest „moment al adevarului” este – in majoritatea covirsitoare a cazurilor – pierdut datorita lipsei de training specializat in acest domeniu al medicilor, a loialitatii prost intelese fata de spital sau colegi medici (mai ales in cazul echipelor medicale ce au efectuat proceduri medicale), disputelor cu asiguratorii sau chiar a culturii organizationale a multor unitati medicale (in cazul celor private mai ales) la care adaugam frica de litigii / atragerii raspunderii civile sau a reclamatiilor la Colegiul Medicilor.

Toata lumea vrea sa aplice cel mai corect tratament posibil insa nu intotdeauna se stie si cum. In consecinta, medicii ramin tacuti dupa o posibila eroare profesionala, suferind in tacere si asteptind sa vada daca pacientul / familia sa vor depune o plingere penala, vor reclama la Colegiul Medicilor sau va primi o notificare de la un avocat.

Sfatul meu este sa nu se piarda acest „moment al adevarului”. Invatati sa purtati aceste discutii cu pacientul cit mai rapid pentru a vindeca atit pacientul cit si pe voi insiva. Nu asteptati ca sistemul juridic sau cel administrativ-disciplinar sa va impinga pe un drum ce nu doriti sa il parcurgeti si care, odata ce faceti primul pas, nu mai are loc de intoarcere. Odata ce veti fi gasiti vinovati de malpraxis (fie in civil fie in penal) viata voastra se va schimba definitiv si nu veti mai practica medicia asa cum o faceati inainte.


CEDO se pronunta asupra unui caz de malpraxis savirsit in Romania

Anunturi din presa, legi, proiecte de lege
Anunturi din presa, legi, proiecte de lege

Prin hotararea din 15 ianuarie 2013 pronuntata in cauza Csoma c. Romaniei (cererea nr. 8759/05), Curtea a constatat incalcarea art. 8 din Conventie prin faptul ca, pe de o parte, pacienta nu a fost complet informata cu privire la riscurile interventiei medicale, nu s-a obtinut consimtamantul scris al acesteia, s-a omis efectuarea testelor pre-operative obligatorii, iar pe de alta parte, la momentul respectiv, statul nu asigura un cadrul legal adecvat pentru reclamanta de a obtine un remediu efectiv pentru prejudiciul cauzat.

Prezentarea hotararii

1. Circumstantele cauzei

Reclamanta, de profesie asistenta medicala, a ramas insarcinata in ianuarie 2002, evolutia sarcinii fiind monitorizata de dr. P.C., medic ginecolog la Spitalul Orasenesc Covasna, iar in a 16-a saptamana a sarcinii fatul a fost diagnosticat cu hidrocefalie, ceea ce l-a determinat pe medic sa decida intreruperea sarcinii.

In acest scop, reclamanta a fost internata in Spitalul Orasenesc Covasna la data de 13 mai 2002, unde i s-a administrat prin perfuzie, iar a doua zi prin injectie abdominala, solutie concentrata de glucoza care a determinat astfel moartea fatului.

In noaptea zilei de 15 mai 2002, reclamanta a avut febra si frisoane, iar in dimineata zilei urmatoare fatul a fost expulzat, dupa care pacienta a inceput sa sangereze intens. In pofida celor doua chiuretaje efectuate de medic, hemoragia nu a putut fi oprita, reclamanta fiind diagnosticata astfel cu Coagulare Intravasculara Diseminata (CID), ceea ce l-a determinat pe medicul sau sa decida trimiterea de urgenta a pacientei la Spitalul Judetean din Sfantu Gheorghe, situat la aproximativ 30 de kilometri distanta.

Desi pacienta se afla intr-o stare critica, pe parcursul transportului ea a fost asistata doar de o asistenta medicala. Ajunsa la Spitalul Judetean, medicii au trebuit sa procedeze la o histerectomie totala si anexectomie bilaterala pentru a-i salva viata.

Apreciind ca doctorul P.C. a comis erori medicale grave in tratamentul efectuat, reclamanta a adresat o plangere Colegiului Medicilor Covasna, care, la 18 septembrie 2002, a ajuns la urmatoarele concluzii:

  1. intreruperea sarcinii fusese corect indicata;
  2. injectarea solutiei de glucoza pe cale abdominala impunea monitorizarea acesteia si o localizare precisa a placentei cu ajutorul unei ecografii care insa lipsea din foaia de observatie a pacientei; o atare metoda impunea o prealabila informare a pacientei asupra posibilelor riscuri si complicatii precum si obtinerea unui consimtamant scris al acesteia, care de asemenea lipsea din fisa medicala;
  3. CID nu reprezenta o consecinta directa a injectarii pe cale abdominala a solutiei desi reprezinta o rara si grava complicatie rezultata din folosirea acestei metode;
  4. luand in considerare ca CID a fost detectata in timp util, ceea ce a permis transferul pacientei catre un alt spital cu consecinta salvarii vietii acesteia, nicio neglijenta medicala nu a putut fi identificata.

Totusi, raportul constata anumite neregularitati de natura procedurala, respectiv lipsa consimtamantului scris al pacientei, lipsa ecografiei pentru localizarea placentei, inexistenta rezultatelor testelor de laborator preliminare, precum si faptul ca in raport de facilitatile si resursele Spitalului Orasenesc, cazurile cu risc potential ridicat ar fi trebuit tratate in unitati spitalicesti dotate corespunzator.

Totodata, in cursul anului 2002, reclamanta a formulat plangere penala impotriva doctorului P.C. pentru savarsirea infractiunilor de vatamare corporala grava si, respectiv, neglijenta in serviciu, iar la 19 noiembrie 2002 s-a constituit parte civila.

La 4 decembrie 2002, la solicitarea organului de cercetare penala, Serviciul de Medicina Legala Sfantu Gheorghe a finalizat un raport medical de expertiza prin care se concluziona lipsa oricarei neglijente medicale, subliniindu-se ca metoda aleasa pentru provocarea avortului putea fi realizata in orice unitate medicala cu profil ginecologic. De asemenea, se preciza ca lipsa mentiunilor privind rezultatele testelor de laborator din fisa medicala nu excludea posibilitatea ca testele sa fi fost efectuate in realitate fara a se fi notat insa rezultatul acestora.

La 15 ianuarie 2003, reclamanta a formulat obiectiuni la acest raport de expertiza cu privire la care, apreciindu-l incomplet, a solicitat sa se raspunda printre altele la intrebarile daca doctorul si-a indeplinit obligatiile care ii reveneau in procedura de provocare a avortului, daca existau si alte metode disponibile de intrerupere a sarcinii, daca efectuarea ecografiei ar fi putut influenta cursul interventiei, precum si daca supunerea sa histerectomiei totale ar fi putut fi evitata in conditiile in care ea ar fi fost internata intr-o unitate medicala dotata corespunzator

La 27 martie 2003, Institutul de Medina Legala Targu-Mures a emis un aviz asupra cazului reclamantei in care se specifica printre altele ca nu se regasea in documentele medicale formularul necesar a fi completat si semnat de doi medici specialisti si de directorul spitalului in cazul procedurilor de intrerupere a sarcinii mai mari de 14 saptamani. De asemenea, lipsea acordul scris al pacientei, necesar in interventiile medicale cu risc ridicat, tot astfel cum lipseau si rezultatele preliminare de laborator precum si date privind localizarea placentei prin ecografie.

La 26 ianuarie 2004, I.N.M.L. Mina Minovici a confirmat raportul din 4 decembrie 2002, apreciind ca nu a existat neglijenta medicala din partea medicului cu toate ca, intr-adevar, acesta din urma a omis sa discute cu pacienta despre riscurile pe care le implica interventia medicala si sa obtina consimtamantul scris al acesteia.

La 27 februarie 2003, deci anterior emiterii punctului de vedere de catre I.N.M.L. Mina Minovici, procurorul din cadrul Parchetului de pe langa Tribunalul Covasna a decis scoaterea de sub urmarire penala a doctorului P.C., solutie confirmata de procurorul ierarhic, precum si de Tribunalul Covasna la 29 septembrie 2004.

2. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 8 din Conventie

Reclamanta a invocat incalcarea drepturilor sale prevazute art. 2, 6 si 13 din Conventie prin faptul ca nu a fost informata corespunzator asupra riscurilor interventiei si ca, din cauza neglijentei medicale, viata sa a fost pusa in pericol, fiind in imposibilitate de a mai purta o sarcina.

Curtea, aratand ca este singura in masura sa califice in drept situatia de fapt dedusa judecatii si ca poate analiza o cerere din perspectiva unui alt articol decat cel invocat de reclamant (Guerra si altii c. Italiei, 19 februarie1998, par. 44), a apreciat oportuna examinarea cauzei din perspectiva art. 8 al Conventiei.

2.1. Admisibilitate

Guvernul a invocat exceptia neepuizarii cailor de atac interne, sustinand ca reclamanta ar fi putut introduce o actiune in raspundere civila delictuala (art. 998-999 si art. 100 alin. 3 C.civ.), reiterand aceleasi argumente expuse in cauza Stihi-Boos c. Romaniei (cererea nr. 7823/06, decizia din 1 octombrie 2011, par. 44-48), facand referire la hotarari ale instantelor interne prin care a fost angajata raspunderea medicilor si a spitalelor pentru prejudiciile suferite de pacienti prin erori medicale.

Curtea a apreciat ca argumentele invocate de Guvern in acest sens sunt strans legate de fondul cauzei, motiv pentru care se impune unirea acestora cu fondul, declarand astfel cererea admisibila.

2.2. Asupra temeiniciei cererii

2.2.1. Sustinerile partilor

Reclamanta a invocat faptul ca nu a fost informata cu privire la natura si posibilele consecinte ale procedurii medicale, sustinand ca imprejurarea ca ea era asistenta medicala nu exonera medicul de indeplinirea obligatiilor sale de informare si obtinere a consimtamantului pacientei. Tot astfel, in conditiile in care procedura de intrerupere a sarcinii nu era urgenta, nu exista justificare pentru lipsa de pregatire a interventiei, in special cu privire la omisiunea de a efectua testele de laborator preliminare.

Guvernul a sustinut ca nu poate fi angajata raspunderea statului pe temeiul art. 8 din Conventie dat fiind ca, pe de o parte, autoritatile nationale nu au identificat nicio culpa din partea medicului, iar pe de alta parte reclamanta, internata voluntar in spital, a cunoscut semnificatia procedurilor medicale realizate asupra sa. Guvernul a recunoscut, insa, ca singura neglijenta a medicului poate fi identificata in omisiunea sa de a obtine consimtamantul scris al pacientei, imprejurare care insa nu poate conduce la concluzia ca pacienta nu fusese informata cu privire la natura procedurii sau ca a lipsit consimtamantul acesteia.

2.2.2. Principii aplicabile

Curtea a reiterat principiile generale statuate in jurisprudenta sa privitoare la raspunderea statelor pentru erorile medicale, subliniind ca statele contractante trebuie sa adopte reguli prin care spitalele publice si private sa fie obligate sa recurga la masuri apte sa protejeze viata pacientilor (decizia Trocellier c. Frantei, nr. 75725/01, par. 4).

In acelasi context, Curtea a reafirmat importanta accesului la informatii al persoanelor confruntate cu riscuri privitoare la sanatatea lor, astfel ca aceste persoane sa poata aprecia riscurile la care se expun prin anumite tratamente medicale iar pe de alta parte consimtamantul acestora sa fie unul dat in deplina cunostinta.

In masura in care un risc previzibil se materializeaza fara ca pacientul sa fi fost anterior complet informat de catre doctori, statul poate fi direct raspunzator in temeiul art. 8 din Conventie pentru lipsa acestor informatii (cauza Vo c. Frantei [MC], nr. 53924/00, par. 89).

In registrul specific al neglijentei medicale, Curtea admite ca posibilitatea concreta oferita victimei la nivel national de a avea acces deplin la procedurile civile sau disciplinare care sa conduca eficient la angajarea raspunderii pentru erorile medicale si la despagubirea adecvata a victimei, poate fi in principiu suficienta pentru a exonera statul de raspundere (cauza Calvelli si Ciglio c. Italiei, [MC], nr. 32967/96, par. 48-51).

2.2.3. Aplicarea principiilor la cauza de fata

Curtea, pornind de la faptul ca prin interventia medicala efectuata de doctorul P.C., viata reclamantei a fost grav pusa in pericol, cu consecinta imposibilitatii pentru aceasta de a mai putea ramane insarcinata, a constatat ca a existat astfel o ingerinta in dreptul la viata privata al reclamantei.

Pentru a stabili daca statul si-a indeplinit obligatiile sale pozitive impuse de exigentele art. 8 din Conventie, Curtea, fara a fi insa in pozitia de a contrazice solutiile instantelor nationale privind neangajarea raspunderii penale a medicului P.C., s-a raportat atat la circumstantele concrete in care a fost efectuata interventia medicala, reflectate in continutul rapoartelor de expertiza efectuate de autoritatile nationale, cat si la posibilitatea legala pusa la dispozitia reclamantei, la nivel national, de a obtine un remediu eficient al vatamarii suferite.

Astfel, Curtea, in primul rand, a luat act de faptul ca toate rapoartele de expertiza converg in a stabili ca medicul a neglijat, anterior interventiei, sa obtina consimtamantul scris al pacientei si sa efectueze testele de laborator preliminare. In acest context, nu a putut fi identificata o explicatie rationala a omisiunii medicului de a cere consimtamantul scris al pacientei, Curtea respingand argumentul Guvernului potrivit caruia calitatea de asistenta medicala a reclamantei ar justifica lipsa de informare si ar sugera existenta in fapt a consimtamantului acesteia.

Tot astfel, Curtea a constatat o inexplicabila maniera de gestionare a situatiei de catre doctor, care, desi nu exista urgenta in a proceda la intreruperea sarcinii, a neglijat sa efectueze testele preliminare obligatorii si sa aprecieze obiectiv daca spitalul respectiv era dotat corespunzator pentru a putea face fata unor eventuale complicatii. Tot din perspectiva lipsei urgentei in realizarea interventii medicale, Curtea a constatat ca raportul de expertiza realizat in timpul procedurilor judiciare nu a raspuns obiectiunilor formulate sub aspect de reclamanta, in conditiile in care un raspuns detaliat asupra acestui aspect ar fi putut pune in lumina cursul evenimentelor care au condus la pierderea suferita de reclamanta.

Privitor la remediile legale puse la dispozitia reclamantei, Curtea, desi a acceptat ca exercitarea actiunii civile in cadrul procesului penal ar fi suficienta prin ea insasi sa asigure reclamantei o posibilitate reala de a obtine repararea prejudiciului, a apreciat totusi ca maniera in care investigatiile au fost derulate nu au satisfacut anumite exigente.

Astfel, in rapoartele de expertiza s-a mentionat lipsa oricarei erori medicale din partea medicului, in pofida unor evidente omisiuni ale acestuia, greseli pe care de altfel rapoartele le indicau.

La randul sau, procurorul nu a acordat atentie contradictiilor existente in rapoartele de expertiza cu privire la culpa medicului, bazandu-si solutia doar pe raportul realizat la cererea sa (cel din 4 decembrie 2002), fara a lua in seama raportul Colegiului Medicilor Covasna, desi acesta din urma parea complet si mai bine orientat pe aspectele procedurale analizate. Nu in ultimul rand, Curtea a remarcat ca procurorul nu a ajuns sa cunoasca punctul de vedere al INML Mina Minovici, acesta neglijand totodata sa se preocupe de obiectiunile si intrebarile ridicate de reclamanta cu privire raportul de expertiza realizat la 4 decembrie 2002.

In conditiile in care, la momentul desfasurarii evenimentelor ce fac obiectul prezentei cauze, nu era posibila efectuarea unei noi expertize in cazul in care I.N.M.L. Mina Minovici emisese un punct de vedere oficial, Curtea a constatat imposibilitatea reclamantei de a ridica, din nou, pe calea unei proceduri, problema existentei unei erori medicale. Acest aspect pune sub semnul intrebarii daca actiunea civila formulata de catre reclamanta in contradictoriu cu medicul ar fi fost un remediu efectiv, mai ales avand in vedere ca raportul de expertiza medico-legala ar fi fost un mijloc de proba esential in sustinerea actiunii sale civile.

Curtea, desi a remarcat o dezvoltare a jurisprudentei nationale in acest sens, totusi a constatat ca instantele nationale nu au o practica bine stabilita privind raspunderea spitalelor in cazurile de culpa medicala (cauza Stihi-Boos c. Romaniei, citata anterior, par. 64). Aceasta constatare coroborata cu neretinerea vreunei culpe medicale in rapoartele de expertiza efectuate, conduce la concluzia existentei unei sanse minime pentru reclamanta de a fi putut obtine un remediu eficient.

Cu toate ca Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii a facilitat obtinerea de despagubiri de catre victime chiar in lipsa stabilirii unei culpe a personalului medical, Curtea a apreciat ca ar fi disproportionat a i se cere reclamantei sa formuleze din nou o alta cerere in despagubiri in fata instantei civile, in conditiile in care reclamanta, la momentul respectiv, nu a ramasese pasiva ci sesizase Colegiul Medicilor si organele judiciare, in cadrul procedurilor penale constituindu-se si parte civila.

Toate aceste argumente au fost suficiente pentru a determina Curtea sa constate ca reclamantei i-a fost incalcat dreptul la viata privata prin lipsa de informare a acesteia asupra riscurilor pe care le implica procedura medicala si prin neimplicarea acesteia de catre medic la alegerea tratamentului medical administrat. Mai mult, statul nu si-a indeplinit obligatia pozitiva de a asigura la momentul respectiv un sistem legal eficient prin care reclamanta sa obtina o reparare adecvata a incalcarii dreptului sau la viata privata.

A existat, astfel, o incalcare a art. 8 din Conventie.

3. Satisfactia echitabila

Curtea a dispus ca statul parat sa plateasca reclamantei, in termen de 3 luni de la ramanerea definitiva a hotararii, suma de 6.000 EUR, cu titlu de daune morale.

Nota:

Spre deosebire de cauza Stihi-Boos c.Romaniei (nr. 7823/06, decizia din 11 octombrie 2011, par. 21 si 29-31), in care rapoartele de expertiza medico-legale excludeau culpa medicala, cu motivarea ca deciziile personalului medical erau in acord cu diagnosticul si starea pacientului, in prezenta cauza, surprinzator pentru Curte, culpa medicala nu era retinuta in concluziile rapoartelor, cu toate ca in continutul acestora se facea referire expresa la omisiuni evidente ale medicului (lipsa informarii si a consimtamantului scris al pacientei, lipsa testelor de laborator preliminare).

Semnificatia prezentei hotarari rezida in maniera in care Curtea, trecand peste concluziile rapoartelor de expertiza care excludeau culpa medicala, s-a raportat la continutul acestora in care se mentiona existenta unor greseli procedurale in actul medical. Fara a contesta solutia de neurmarire penala dispusa de procuror, Curtea a sanctionat continutul contradictoriu al rapoartelor de expertiza si modul in care procurorul a omis analiza acestor contradictii, data fiind miza acestor rapoarte asupra posibilitatii reale a reclamantei de a putea obtine ulterior despagubirile civile.

Intrucat faptele invocate de reclamanta se plasau in timp, anterior aparitiei Legii nr.  95/2006, Curtea a avut in vedere sistemul legal existent la acel moment, in care raspunderea medicala avea in dreptul roman un caracter subiectiv si se baza doar pe eroarea medicala a persoanei in cauza (Baldovin c. Romaniei, nr.  11385/05, par. 27).

In forma actuala, Legea nr.  95/2006 distinge intre, pe de o parte, raspunderea civila a personalului medical, care nu poate fi angajata decat in caz de malpraxis grefat pe o culpa stabilita de instanta de judecata (art. 642 alin. 1 lit. b si alin. 2 din Legea 95/2006 raportat la art. 3 alin 2 si art. 5 alin 1 din Normele metodologice de punere in aplicare a Titlului XV al Legii nr. 95/2006) si, respectiv, raspunderea unitatii sanitare furnizoare de servicii medicale, care poate fi angajata independent de culpa personalului medical (a contrario, art. 643 din Legea nr. 95/2006, precum si art. 1 si art. 6 din Normele metodologice de punere in aplicare a Titlului XV al Legii nr. 95/2006).

Ramane, asa cum a subliniat Curtea (par. 64), ca noile prevederi legale sa se reflecteze intr-o practica judiciara consistenta prin care posibilitatea victimelor de a obtine repararea prejudiciilor suferite prin serviciile medicale sa nu fie limitata si conditionata de existenta unei culpe subiective a personalului medical.

Pe aceasta directie de interpretare a dispozitiilor legale se inscriu decizii ale instantelor nationale, in care se retine, de pilda, ca in aceste conditii, inculpatul (medicul – n.a.) a actionat incorect din punct de vedere al tratamentului aplicat, dar si prin nerespectarea regulilor de acordare a asistentei medicale pacientilor internati in spital, in calitate de angajat si prepus al acestuia, provocand un prejudiciu partii civile, situatie in care sunt incidente dispozitiile art. 1000 alin. 3 C.civ. (art. 1373 C.Civ. din 2009 – n.a.), iar potrivit dispozitiilor legale in vigoare atat la data comiterii infractiunii cat si in prezent (Legea nr. 95/2006 – n.a.), expuse anterior, spitalul raspunde pentru prejudiciile cauzate pacientilor de catre medici (Decizia penala nr. 200/R din 02.02.2010 a Curtii de Apel Bucuresti, Sectia I Penala, dosar nr. 150/2010).

Malpraxisul medical (definit de art. 642 alin. 1 lit. b din Legea nr. 95/2006 ca “o eroare profesionala savarsita in exercitarea actului medical) poate consta si in omisiunea de a obtine acordul scris al pacientului, obligatie prevazuta expres de art. 649 din Legea nr. 95/2006 si a carei neindeplinire atrage raspunderea personalului medical in conditiile art. 651 alin. 1 din aceeasi lege.

sursa www. hotariricedo.ro

 


Nou caz de MALPRAXIS: Tanara de 26 de ani, in coma dupa ce a nascut

Anunturi din presa, legi, proiecte de lege
Anunturi din presa, legi, proiecte de lege

Acuzatii grave la adresa unor medici craioveni. Rudele unei tinere de 26 de ani, care se afla in coma la doua saptamani dupa ce a nascut, ii acuza pe doctorii Spitalului Filantropia de malpraxis. In plus, ei spun ca medicii de la Spitalul de Urgenta Craiova refuza sa le spuna ce are fata, acoperind astfel vina colegilor lor.
Tanara a nascut prin cezariana, un copil perfect sanatos, in urma cu doua saptamani, la spitalul Filantropia din Craiova. La doua zile dupa operatie, mama a inceput sa se simta foarte rau.
La patru zile de la cezariana, femeia a fost transportata la Spitalul de Urgenta Craiova. Acolo a fost mutata pe sectia de Terapie Intensiva, iar aseara a facut stop cardio-respirator. Medicii au reusit sa o resusciteze, insa are sanse minime de supravietuire.
Rudele tinerei ii acuza pe medicii de la Filantropia de malpraxis, iar pe cei de la Spitalul de Urgenta ca le ascund diagnosticul pentru a-si apara colegii care au operat-o.
Tanara de 26 de ani este la a doua nastere. Ea mai are acasa o fetita de 3 ani.

 

sursa: realitatea.net


Legea medierii: in conflict cu Constitutia si cu legea avocaturii

Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical
Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical

O interesanta si UNICA (cel putin eu nu cunosc o alta prevedere similara dar este posibil sa gresesc) prevedere legala din cuprinsul legii 192/2006 este cea prevazuta la art.53.

Acest articol spune ca „sustinerile facute pe parcursul medierii de catre partile aflate in conflict, de persoanele prevazute la art. 52 si la art. 55 alin. (1), precum si de catre mediator au caracter CONFIDENTIAL fata de terti si NU POT FI FOLOSITE CA PROBE in cadrul unei PROCEDURI JUDICIARE sau arbitrale, cu exceptia cazului in care partile convin altfel ori legea prevede contrariul. Mediatorul va atrage atentia persoanelor care participa la mediere in conditiile art. 52 asupra obligatiei de pastrare a confidentialitatii si le va putea solicita semnarea unui acord de confidentialitate.

Pentru a fi usor pentru cititori sa urmareasca analiza voi posta aici si dispozitiile articolului 52 deoarece este singurul ce prezinta interes si la care se face trimitere:

Art.52 „(1)Partile aflate in conflict au dreptul sa fie asistate de AVOCAT sau de alte persoane, in conditiile stabilite de comun acord. (2)In cursul medierii partile pot fi reprezentate de alte persoane, care pot face acte de dispozitie, in conditiile legii.”

Ceea ce ma intereseaza pe mine in aceasta analiza este influenta dispozitiilor invocate asupra avocatului care participa – initial – la mediere si doreste sa reprezinte acelasi client in fata instantei de judecata in cazul in care medierea esueaza. Desi nu este o dispozitie explicita in sensul de a stabili o cauza de incompatibilitate a avocatilor (care astfel sa modifice legea 51/1995) faptul ca informatiile detinute in urma medierii sunt confidentiale naste o asemenea situatie.

Este imposibil sa reprezinti un client facind abstractie de informatiile si inscrisurile obtinute in urma medierii deoarece la mediere se discuta INSASI SPETA pentru care a fost angajat sa o sustina in fata judecatorului. Pe cale de consecinta, avocatul este obligat sa refuze reprezentarea acestui client iar acesta din urma nu poate angaja avocatul sa-i continue reprezentarea si in fata instantei de judecata.

Ca sa incep cu o concluzie, dispozitiile legale de mai sus restrictioneaza in mod neconstitutional dreptul la aparare al partilor procesuale prin impiedicare sa isi angajeze ce avocat doresc.

Sa ne imaginam o speta – intr-un caz de malpraxis medical, toate partile implicate participa la mediere (v-am spus ca este un caz imaginar J), asistate de catre avocati / consilieri juridici. In cursul medierii partile isi sustin cauza, isi comunica diferite inscrisuri (acte medicale, expertize, alte inscrisuri) si  – normal – fac si declaratii cu privire la caz (ce pot fi consemnate sau nu).

Ulterior, medierea esueaza si reclamantul-pacient depune actiune in instanta de judecata. Normal, reclamatul doreste sa fie reprezentat in instanta de acelasi avocat care l-a asistat si in faza de mediere.

Intrebarile care se pun sunt (i) daca avocatul ce a participat la mediere devine incompatibil si trebuie inlocuit de catre client si (ii) avocatul este obligat sa nu se foloseasca de informatiile si probele obtinute in urma medierii precum si de catre inscrisurile primite de la partea adversa in cursul medierii.

Dreptul la un avocat ales confera dreptului la aparare plenitudinea atributelor exercitarii sale, in conditiile in care o aparare eficienta nu poate fi realizata decât daca intre parte si avocatul care ii reprezinta interesele exista o relatie bazata pe incredere deplina, având in vedere faptul ca partea urmeaza sa ii incredinteze avocatului informatii de natura personala, pe baza carora acesta va construi o aparare adecvata.

Prin introducerea unei cauze de incompatibilitate a avocatilor se naste o restrictionare a dreptului la aparare rezultata in imposibilitatea clientului de a isi alege ce avocat doreste.

Oare aceasta restrângere se incadreaza in conditiile prevazute de art. 53 din Constitutie, care permite limitarea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati numai atunci când sunt intrunite cumulativ conditiile expres prevazute de textul constitutional?

Art. 53 din Constitutie are urmatorul continut: „(1) Exercitiul unor drepturi sau al unor libertati poate fi restrâns numai prin lege si numai daca se impune, dupa caz, pentru: apararea securitatii nationale, a ordinii, a sanatatii ori a moralei publice, a drepturilor si a libertatilor cetatenilor; desfasurarea instructiei penale; prevenirea consecintelor unei calamitati naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusa numai daca este necesaraintr-o societate democratica. Masura trebuie sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o, sa fie aplicatain mod nediscriminatoriu si fara a aduce atingere existentei dreptului sau a libertatii.“

Din analiza dispozitiilor de mai sus nu reiese ca restrictionarea dreptului la aparare prin limitarea dreptului de a alege orice avocat doreste partea procesuala indeplieneste conditiile legii fundamentale. Dimpotriva, restrictia prevazuta de legea medierii aduce atingere insasi existentei dreptului la aparare, acesta neputând fi exercitat in plenitudinea sa conform art 3 din legea 51/1995 „Orice persoana are dreptul saisi aleagain mod liber avocatul

Avocatul este un profesionist chemat sa sustina apararea drepturilor substantiale si procedurale ale partii pe care o reprezinta. Mai mult, interzicerea implicita a exercitarii profesiei asa cum reiese in mod implicit din respectarea art 53 din legea 192/2006 reprezinta o veritabila sanctiune pentru avocat.

Consacrând dreptul la un avocat ales al partilor dintr-un proces, fara sa faca distinctie intre procesele penale si cele din alte materii, Constitutia României instituie, prin art. 24 alin. (2), un standard de protectie mai ridicat decât cel stabilit prin art. 6 paragraful 3 lit. c) din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. Or, potrivit art. 53 din Conventie, „nicio dispozitie din prezenta conventie nu va fi Interpretata ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului si libertatilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricarei parti contractante sau oricarei alte conventii la care aceasta parte contractanta este parte“.

In clarificarea intelesului acestor dispozitii conventionale, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a retinut, in Hotarârea din 23 aprilie 1983, pronuntata in Cauza Pakelli impotriva Germaniei, paragraful 31, ca „un acuzat care nu doreste sa se apere personal trebuie sa aiba posibilitatea de a apela la un avocat ales de el […]“. Aceasta observatie a fost reiterata in jurisprudenta instantei de la Strasbourg, de exemplu, in Hotarârea din 28 iunie 1984, pronuntata in Cauza Campbell si Fell impotriva Marii Britanii, paragraful 99, sau Hotarârea din 16 iunie 2005, pronuntata in Cauza Balliu impotriva Albaniei, paragraful 32.

Al doilea aspect al incalcarii dreptului la aparare este limitarea posibilitatilor avocatului ca in cadrul procesului sa foloseasca informatiile si inscrisurile obtinute in urma medierii.

Conform art 2 din legea 51/1995 (lege speciala fata de legea 192 /2006 daca ne referim strict la reglementarea drepturilor si obligatiilor avocatilor) „In exercitarea profesiei avocatul este independent si se supune numai legii, statutului profesiei si codului deontologic

Art 110 din Statutul profesiei de avocat spune ca “avocatul trebuie sa depuna toata diligenta pentru apararea libertatilor, drepturilor si intereselor legitime ale clientului” ceea ce implica folosirea in interesul clientului a oricarui mijloc de proba detinut.

Este de esenta relatiei avocat-client loialitatea fata de client. Clientul trebuie sa fie capabil de a avea incredere in avocat in calitate de consilier si de reprezentant. A fi devotat clientului inseamna ca avocatul trebuie sa fie independent , trebuie sa evite conflictul de interese si trebuie sa mentina increderea clientului.

Unele din cele mai delicate probleme legate de conduita profesionala apare din interactiunea dintre principiul loialitatii fata de client si principiile care stabilesc datoriile mai largi ale avocatului – demnitatea si onoarea, respectul fata de colegi si, in special respectul fata de suprematia legii si administrarea echitabila a justitiei. Din moment ce avocatul cunoaste informatii utile cauzei ce  o reprezinta si nu le foloseste in fata instantei de judecata, despre ce loialitate putem discuta? Iar punerea sub semnul intrebarii a insasi esentei relatiei avocat client este un atac fundamental asupra profesiei de avocat.

In concluzie, legea naste urmatoarele intrebari (cu referire la exemplul mentionat la inceputul articolului):

(i) este interzisa folosirea unei expertize IML daca aceasta a fost comunicata pentru prima data in timpul medierii? Daca da, cum se mai poate face proba erorii medicale stiut fiind faptul ca expertiza IML este ESENTIALA in asemenea procese (civile si penale, dupa caz);

(ii) imi este interzisa audierea ca martor a unei persoane ce a fost indicata ca fiind prezenta in sala de operatie deoarece a fost identificata in cursul medierii?

(iii) Imi este interzis sa folosesc informatii medicale obtinute de la medicul implicat doar pentru ca acestea au fost spuse in timpul medierii?

Daca raspunsul la aceste intrebari este afirmativ, ce mai ramine de sustinut in fata judecatorului? Golim astfel de continut speta?

Poate ar fi mai bine sa nu mergem la mediere ca sa ne putem reprezenta clientul si in fata instantei de judecata, ca sa putem folosi toate informatiile si probele posibile si sa nu riscam insasi cazul clientului.

Asta ar fi cea mai buna solutie raportat la obligatia avocatului de a depune toata diligenta pentru a-i apara drepturile, libertatile si interesele legitime.

 


Medierea in malpraxisul medical – sanse minime de reusita

Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical
Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical

In ultimele zile discutia ce are drept subiect principal medierea a revenit in forta mai ales datorita aprobarii de catre Guvern a OUG care prevede ca obligativitatea INFORMARII despre mediere ce se va aplica de la 1 februarie 2013.

Desi discutiile purtate faceau referire la obligativitatea medierii (ceea ce este incorect, doar informarea este obligatorie) problema de fond ramine aceeasi: de ce este obligatorie aceasta informare si de ce trebuie sa o platim?

Desi legea prevede ca aceasta informare este gratuita din discutiile mele personale cu mai multi mediatori – in vederea initierii unei colaborari dupa februarie 2013 – am vazut ca se generalizeaza ideea de a fi percepute sume de bani pentru emiterea procesului verbal de informare fie cu titlu de acoperire a costurilor (inclusiv pentru simpla invitatie la mediere ce trimisa de catre mediator partii adverse) fie cu titlu de onorariu (interpretindu-se legea ca doar sedinta de informare este gratuita insa nu si emiterea/semnarea/stampilarea procesului verbal solicitat IMPERATIV  de lege sub sanctiunea respingerii actiunii ca inadmisibila).

Sa nu fiu inteles gresit: este normal ca aceste costuri sa fie acoperite insa impunerea unor asemenea costuri implica o afectare a dreptului cetateanului de a se adresa justitiei in mod liber; acest cost este un real impediment in calea exercitarii acestui drept si din acest punct de vedere obligativitatea informarii nu se deosebeste cu nimic de cea a insasi medierii.

In alta ordine de idei, participind la cursuri de mediatori (cu statut de observator; curiozitatea era mare) am observat ca intregul curs se bazeaza pe gestionarea unor situatii care – cel putin mie – nu mi s-au parut a fi reale; dimpotriva, erau situatii idealizate, rupte de realitate si evident ca formatorii nu erau de profesie practicieni in ale dreptului (nu este esential dar ar fi fost bine sa fi avut macar invitati dintre avocati/judecatori).

Primul lucru ce a fost perceput de mine ca ceva eronat a fost mentionarea continua a ceea ce se numeste zona unui potential acord (ZOPA in termeni anglo-saxoni – zone of potential agreement).

Traditional, ZOPA este un termen provenit din zona negocierilor comerciale si este un aspect important in incheierea unui acord comercial.

Insa introducerea acestui concept in domeniul tranzactionarii unor litigii (sau potentiale litigii) nu face decit sa produca confuzie in rindul mediatorilor (in special al celora care sunt familiarizati cu termenul). In afaceri, ambele parti implicate au un scop comun chiar daca acesta nu este comun „per se” dar poate fi finisat in timp prin negociere. De exemplu, vinzatorul si cumparatorul unui imobil au acelasi scop – transferul dreptului de proprietate – chiar daca acesta nu este inca „finisat” – pretul este inca in curs de negociere. Totul este insa ca ambele parti sa gaseasca o cale de a stabili pretul convenabil.

In schimb, in cazul litigiilor lucrurile nu mai sunt la fel de simple si nici macar asemanatoare. In primul rind, partile NU AU INTERESE COMUNE din start. Cu rarele exceptii cind partile inca mai au intentia de conlucra, piritul este cel care doreste ca reclamantul sa renunte total la pretentiile sale neintemeiate, abuzive, etc etc. In conceptia unui pirit cea mai buna alternativa spre a ajunge la o intelegere (termenul a aparut prima data in cartea Getting to Yes: Negotiating Without Giving In scrisa de Roger Fisher si William Ury,  1981), este ca reclamantul „sa se tirasca intr-o gaura de sarpe si sa dispara” (citat de la un client)

Acelasi lucru si cu reclamantul. Spre deosebire de vinzatorul si cumparatorul din exemplul meu initial, care nu se bucurau de existenta unui conflict cu privire la pret si chiar doresc sa ajunga la o intelegere, reclamantul are o deosebita placere de a-si impune vointa si de a obtine o „condamnare” a piritului; singura sa satisfactie fiind – la nivel minim – obtinerea unor daune interese cit mai oneroase si umilitoare din partea piritului (unii chiar regreta ca s-a abrogat biciuirea in piata publica a celor care pierd procesele).

In concluzie, ZOPA este mult mai potrivita acolo unde partile au pretentii „impersonale” una fata de cealalta in sensul ca nu sunt implicate emotiile partilor.

In cazul litigiilor izvorite din malpraxisul medicale, partile interpreteaza relatia dintre ele sub aspect non-economic (obtinerea daunelor este subsidiara placerii/nevoii de a demonstra ca are dreptate si ca instanta l-a desemnat cistigator la puncte sau prin KO)

Dupa anii de practica in comercial si in special in malpraxis medical (unde emotiile victimelor sunt cele mai pregnant reliefate, nu exista caz de malpraxis fara implicare emotionala totala din partea victimei) am ajuns sa inteleg de ce reclamantul (in special cel roman) au o asemenea atitudine razboinica (se simt nedreptatiti si vor satisfactie inaintea banilor).

Dar ce nu am reusit sa inteleg este de ce piritii – in special unitatile medicale si asiguratorii – nu trateaza cauza cu detasare. Cea mai mare problema in negocierile efectuate cu medici, unitati medicale si asiguratori in cazurile de malpraxis medical este refuzul obsesiv al piritilor de a recunoaste macar posibilitatea ca reclamantul sa aib? dreptate in pretentiile sale. Iar acest refuz evident si sfidator uneori nu face decit sa amplifice tratarea de catre reclamant a dosarului sub aspect non-economic.

Acordul de Mediere Utopic

Am citit in articolele despre mediere despre un gen de spete in care 2 parti ostile si decise sa ajunga in fata instantei de judecata s-au intilnit la primul termen de judecata unde isi comunicasera cererea in pretentii si cererea reconventionala insa au renuntat la proces si si-au rezolvat diferendumul la mediator. Acest caz este ceea ce eu numesc Acordul de Mediere Utopic

Sa fiu mai clar: exclud din aceasta categorie acele cazuri in care 2 oameni de afaceri cu o relatie de business veche de ani de zile au o mica/mare disputa. Fac aceasta precizare deoarece am vazut extrem de multe asemenea dispute solutionate prin concilieri prealabile in ideea ca ambele parti erau constiente ca relatia lor de afaceri are o valoarea mult mai mare decit valoarea baneasca a litigiului. Iar in acest caz nu avem o intelegere in adevaratul sens al cuvintului (deoarece nici litigiul nu este unul adevarat) ci doar o continuare a relatiei de afaceri.

Pentru litigiile de malpraxis medical pot spune ca acest tip de intelegere este o UTOPIE. Inaintea oricarui litigiu am obisnuinta de a comunica partii adverse o oferta pe care o consider – realistic vorbind – corecta si care este intotdeauna ignorata sau inlaturata printr-o scrisoare care imi spune ca oferta mea este neintemeiata, abuziva, nesimtita si facuta cu rea credinta, ca indemn clientul sa obtina venituri necuvenite, ca vreau sa ma imbogatesc pe seama medicilor, etc etc.

Poate ca un mediator scolit in cele 2 saptamini de curs si dupa ce a citit psihologie si tehnici de negociere (tot in acele 2 saptamini) imi poate spune cum reusesc eu sa aduc la o sesiune de mediere aceste 2 parti si cum pot sa le fac sa isi doreasca in mod real o mediere?

Litigiile de malpraxis medicale sunt – in esenta lor – initiate pentru a obtine daune interese materiale si morale. Litigiile  nu iti pot oferi altceva decit obtinerea acestor daune interese ce te pot ajuta sa iti continui viata intr-un mod cit mai apropiat de cel avut inaintea suferirii prejudiciului. Si atunci de ce nu se doreste o intelegere desi ambele parti stiu ca se va ajunge in instanta si ca solutia instantei in mod inevitabil se va pronunta asupra acordarii unor sume de bani?

In final am sa reproduc o speta reala la care medierea nu a reusit. Din punctul meu de vedere, este o speta tipica in domeniul malpraxisului medicale.

Intr-un caz de malpraxis medical (o operatie estetica care nu s-a finalizat intr-un mod favorabil clientului) aveam dosarul complet: dovezi, raportul expertului ce indica eroarea medicala, medicii (operatia fusese efectuata de catre o echipa) erau constienti de greseala, clinica medicala dorea o intelegere pentru a se pastra secretul problemei. Totul era perfect si deja vedeam daunele in contul clientului.

Unul dintre medici a facut o oferta interesanta si era dispus sa discute situatia aparuta. La fel si cel de-al doilea medic. Dar asiguratorul a spus „nu stiu” – adica nu stie daca sa faca intelegerea si nu stia la ce suma sa se decida a fi oferita victimei. Mediatorul s-a blocat – nu scria in cartile sale despre asemenea situatii (sau nu le citise inca), medierea a esuat.

In acest caz, ZOPA nu era chiar 0 (zero) era insa aveam o valoare NULA. Si asta dupa ce aveam sumele scrise in oferte!! Ce poti face in asemenea cazuri? Sincer, intentionez sa-i aduc in instanta cit mai rapid fara sa mai pierd timpul cu discutii sterile. Poate se trezesc la realitate si imi ofera o solutie rezonabila chiar in fata salii de judecata. Poate am noroc.


Acuzatii de MALPRAXIS. Un barbat A MURIT, dupa si-a taiat trei degete de la o mana

Anunturi din presa, legi, proiecte de lege
Anunturi din presa, legi, proiecte de lege

Sambata, barbatul, in varsta de 63 de ani, din localitatea Scornicesti, si-a taiat trei degete de la o mana cu un flex.
Ulterior, acesta a fost transportat la Spitalul Judetean de Urgenta din Slatina, unde, potrivit apropiatilor, a asteptat aproape trei ore pana sa i se faca o radiografie, apoi alte doua ore a fost tinut la urgente minore.

“A durat extrem de mult pana sa fie dus la radiografii, aproape trei ore, iar dupa ce a venit rezultatul a mai fost lasat alte doua ore la urgente minore. Mi-au spus, dupa ce au vazut rezultatul radiografiei, ca trebuie sa asteptam pana a doua zi pentru ca nu exista chirurg plastician de garda care sa-i reconstruiasca degetele”, a declarat Sorin Ispas, un apropiat al barbatului.

Acesta a mai spus ca dupa ce a aflat ca barbatul ranit ar trebui sa astepte pana a doua zi pentru o interventie chirurgicala, a plecat sa caute o masina pentru a-l duce pe pacient la un alt spital.

El a mai spus ca in acest timp barbatul a facut infarct, fiind resuscitat, iar medicii au luat decizia de a-l transporta pe pacient la un spital din Bucuresti. Potrivit acestuia, medicii de la spitalul din Slatina au reusit sa gaseasca o ambulanta abia dupa doua ore, barbatul murind in autosanitara, in drum spre Bucuresti.

Eu am parasit spitalul si l-am lasat la urgente minore pentru a i se curata rana. Numai ca atunci cand m-am intors am aflat ca facuse infarct, ca l-au resuscuitat. La ora 20.00 a facut al doilea infarct si a fost din nou resuscitat. Atunci s-a luat decizia de a-l duce la Bucuresti. Numai ca a trebuit sa asteptam iar aproape doua ore pentru ca in Slatina nu era ambulanta cu medic si a trebuit sa aduca una de la Caracal. Eu am plecat inaintea ambulantei sa-i astept la Fundeni, dar pe drum barbatul a murit”, a mai spus Sorin Ispas.

Conducerea spitalului a declansat o ancheta in acest caz. “Stim ca pacientul a ajuns la ora 14.15 si i-au fost facute radiografii si o electrocardiograma. Pacientul era constient. Nu ne-am lamurit pana acum ce s-a intamplat intre orele 15.00 si 17.00. De ce nu i s-a facut nimic si operatia incepe in jurul orei 17.00 la chirurgie. Stim ca atunci i s-a facut rau. A facut primul infarct. A fost resuscitat, insa la ora 20.00 a facut al doilea infarct. S-a luat decizia de a-l duce la Fundeni, dar intr-adevar nu am avut ambulanta si a trebuit sa astepte una de la Caracal, care a venit la ora 22.00. Noi am declansat o ancheta si ii vom chema pe toti care au fost de serviciu si ma refer si la medici si asistente, pentru ca de la trei degete taiate nu se moare”, a declarat Romeo Stanculescu, directorul medical al Spitalului Judetean din Slatina.

Stanculescu a negat insa ca pacientului i s-a spus ca nu exista medic chirurg de garda si ca ar fi trebuit sa fie operat a doua zi. Rudele barbatului mort ii acuza de malpraxis pe medicii care au fost de garda si au anuntat ca luni vor depune plangere la Politie si la Colegiul Medicilor.

In ultimii ani, Spitalul Judetean din Slatina a fost implicat in mai multe scandaluri de malpraxis.

Astfel, in decembrie 2010 o tanara insarcinata in cinci saptamani a murit la scurt timp dupa o interventie chirurgicala la spitalul din Slatina, familia victimei acuzandu-i pe medici de neglijenta. Tot in 2010, in luna mai, Spitalul Judetean de Urgenta Slatina a mai fost implicat intr-un scandal dupa ce un copil in varsta de 9 ani a murit la patru zile dupa ce a fost adus la unitatea medicala pentru a-i fi tratata o fractura la antebratul stang. Medicii i-au pus o atela gipsata si l-au externat. Ulterior, starea copilului s-a agravat si a fost supus unei operatii de amputare a bratului. Copilul a fost transferat la sectia de terapie intensiva si a fost chemat un elicopter SMURD pentru a-l duce la Bucuresti, insa baiatul a murit in timpul transportului.

In februarie 2009, un barbat din localitatea Draganesti-Olt a murit la Spitalul Judetean Slatina dupa ce a fost plimbat intre mai multe sectii ale unitatii medicale. In urma acestui incident, mai multe cadre medicale ale unitatii au fost destituite, dupa ce acolo a ajuns ministrul Sanatatii de la acea vreme Ion Bazac.

Printre cadrele medicale destituite atunci s-a aflat si medicul Cornel Fulga, care era de garda in acea zi. Medicul a fost demis in urma acestui scandal, insa in 2011 a fost reincadrat la Spitalul Judetean de Urgenta din Slatina, printr-o hotarare judecatoreasca, el castigand in instanta procesul cu Colegiul Medicilor. Medicul Cornel Fulga a fost urmarit penal pentru ucidere din culpa in acest caz.

In luna februarie a acestui an, medicului Cornel Fulga i-a fost desfacut contractul de munca dupa ce a fost gasit vinovat in cazul mortii unui alt pacient pe care a refuzat sa-l ingrijeasca motivand ca acesta era sub influenta alcoolului, o ancheta ulterioara stabilind ca alcoolemia pacientului era zero.
Si in acest caz politistii au deschis dosar penal in cazul medicului, pentru ucidere din culpa.
Citeste mai mult pe REALITATEA.NET


Prejudiciu corporal specific: paralizie spastica spinala si paralizia obstetricala

Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical
Sfaturile unui avocat specializat in malpraxis medical

Paralizie cerebrala este o tulburare cronica de postura si de miscare provocata de leziunea sistemului nervos central. CP consta in miscari reflexe involuntare si contractii (spasme) musculare care pot afecta o regiune, jumatate de corp sau corpul in totalitate. O serie de afectiuni ca retardarea mintala, crizele convulsive sau disfunctii vizuale si auditive sunt frecvent asociate cu paralizia cerebrala. Cauze Paralizia cerebrala este consecinta lezarii sau dezvoltarii anormale a sistemului nervos (creierului) sau a unor manevre gresite facute  in timpul nasterii copilului.

Paralizia obstetricala de plex brahial (O.B.P.P) se refera la o afectiune a plexului brahial (in totalitate sau doar o portiune) in timpul nasterii, descrisa ca paralizie Erb atunci cand afecteaza radacinile superioare C5-C6 sau C7, paralizie Klumpke cand atinge radacinile C8-T1 iar in contextul in care intregul plex este afectat este cunoscuta sub numele de paralizie totala.

In urma unor nasteri dificile copilul poate avea leziuni ale plexului brahial, atunci cand exista probleme in timpul nasterii, cum ar fi o problema pelviana sau un travaliu prelungit. In cazul in care umerii copilului sunt prinsi in canalul de nastere, forta utilizata pentru a trage copilul poate afecta nervii plexului brahial. Cel mai adesea, nervii superiori sunt raniti, o afectiune care este numita paralizie obstreticala de plex brahial. Paralizia totala plexului brahial se produce atunci cand atat nervii superiori si inferiori sunt deteriorati la nastere.

Acest tip de prejudiciu corporal afecteaza atit copilul (pentru restul vietii sale) cit si familia sa. Afectarea nervilor ce formeaza plexul brahial duce la paralizie partiala sau totala a umarului, mainii, bratului, pumnului sau degetelor. Prejudiciul poate fi cuprins intre neuropraxie (care se vindeca singura in citeva luni de zile) si pina la nevrom care poate cauza prejudicii permanente prin desprinderea nervilor de maduva spinarii

Cind afectarea nervilor ce formeaza plexul brahial determina aparitia paraliziei, afectiunea se numeste paralizia de tip superior (Erb-Duchenne). Aceste afectiuni pot fi prevazute si evitate. Daca medicul, prin modul cum executa procedura medicala, nu reuseste sa evite producerea unor asemenea eveniment atunci exista temei pentru a solicita tragerea sa la raspundere cel putin din punct de vedere civil.

In general, urmatoarele situatii pot duce la aparitia prejudiciului corporal:

  • cind medicul nu isi da acordul pentru nasterea prin cezariana in cazurile in care copilul este prea mare pentru canalul de nastere
  • cind medicul nu reuseste sa stabileasca in mod corect data nasterii iar marimea copilului nu este corect estimata
  • cind medicul nu roteste in mod corect copilul pentru a iesi prin canalul de nastere
  • cind medicul in mod neglijent manevreaza umarul copilului in timpul nasterii

Cind copilul este prea mare pentru a iesi prin canalul de nastere si medicul nu face o cezariana, ambele feluri de paralizie pot apare cind medicul incearca sa rasuceasca si sa intoarca capul si gitul copilului incercind sa il ajute sa iasa. Un copil nascut cu paralizie de tip superior va arata semne de mina „atirnata”. In functie de gravitatea prejudiciului, daca acesta nu este sever, copilul se va recupera de la sine. Daca gravitatea este mai serioasa, copilul va ramine cu un handicap si nu isi va mai putea misca bratul sau mina.

 

In cazul in care suspectati ca ati fost victima unui caz de malpraxis, solicitati de la spitalul care v-a tratat o copie a dosarului medical. Conform legii 46/2003, pacientul (in cazul minorilor acest drept se exercita prin parinti) are dreptul sa cunoasca TOATE datele sale medicale inclusiv dreptul de a primi xerocopii ale documentatiei. Acestea sunt esentiale pentru a se stabili daca exista sau nu o eroare medicala. In cazul in care aveti aceste documente si mai ales in cazul in care unitatea medicala refuza eliberarea lor, contactati un avocat specializat in malpraxis medical care sa va ofere suport legal.